Șirul gândurilor de sub duș a plecat de la un joc de cuvinte în franceză; îl făcusem în scris, și avea noimă doar în scris; viva voce, efectul era plat. Reciproca e la fel de valabilă. Franceza e paradisul omofoniei, dar cele mai multe dintre calambururile savuroase în rostire ajung niște expresii terne și inanimate când sunt notate cu stiloul în carnețel.
Firesc, gândul mi-a fugit la Derrida.
Și mai firesc, a fugit la Platon. Și la inscripțiile decretelor, în care nu mai e loc de gândire și dezbatere. Cuvântul scris este opac, lucrurile scrise au fost deja gândite și sunt definitive. Nu-i de mirare că Platon a încercat să contracareze neajunsul ăsta scriind dialoguri. O iluzie de gândire vie.
Aici m-am rătăcit puțin într-o paranteză reflexivă; mi-am adus aminte că am prostul obicei să împărtășesc în text gândurile care i-au trasat drumul.
Apoi am revenit la inscripțiile decretelor și, firesc, la enunțurile performative ale lui Austin. E.g. „vă declar căsătoriți”.
Amuzat, m-am gândit la acțiuni care fac același lucru. Gongul, fluierul arbitrului. Al treilea gong.
Al treilea gong nu înseamnă niciodată începutul concertului. Dirijorul permite un interval de tranziție, cât să tușească uitucii, cât să se golească mințile de gânduri. Spectacolul e suspendat în vârful baghetei. Când vine momentul propice, kairos, bagheta se mișcă, muzica poate să sune.
În momentul ăsta s-a oprit apa caldă.
