— Bonjour! Bonjour!!
Era un englez jovial, încântat sincer că mă vede. M-am oprit. L-am privit în ochi fără expresie, urmărind cum entuziasmul i se preface în îngrijorare. O privire care taie pofta de distracție și cheful de viață. Nu e severă, nici amenințătoare. Nu e nimic. În spatele ei nu e nimic. Probabil nimicul ăsta e îngrijorător. Când am văzut că s-a făcut roșu ca para focului, am zâmbit și i-am răspuns. Vorbeam franțuzește. Era încurcat. Mușchii mimicii prietenei lui se deschideau într-o expresie de incredulitate. În cele din urmă am râs și le-am vorbit englezește.
De doi ani port bască. Purta și bunicu. E un acoperământ de cap foarte bun, mă apără de ploaie, de vânt, de prezent. O port fără ostentație și cel mai adesea trece nebăgată în seamă. Englezii însă o observă întotdeauna. Zâmbesc sau chicotesc, în funcție de mărimea grupului în care se află.
La sfârșitul secolului 19, în gazetele ilustrate din Albion a fost popularizată o caricatură de francez cu beretă bască, bandană, bluză de marinar și baghetă la subraț. Sursa imaginii erau pescarii normanzi care debarcau în orășelele de coastă din Anglia să vândă pește. Imaginea este și azi un stereotip etnic.
PS În ziua în care am avut schimbul cultural din primul paragraf purtam o bluză rugby, cu dungi orizontale. O îmbrăcasem râzând, cu gândul la francezul caricatural.
