Bucătăriile și băile din blocul meu au ferestre care dau într-un puț de aerisire. Uneori se-aud porumbei și ciori, alteori certuri, oameni cântând sub duș, totul la volum moderat și, aș fi tentat să spun, agreabil — prin aceea că sunetele-ți oferă sentimentul cald că nu ești singur pe lume. Astăzi, în timp ce-mi măcinam cafeaua, am luat notă de zumzetul din puț și, din cine știe ce motiv, m-am simțit capabil să interacționez cu altcineva care nu sunt eu. M-am dus în dreptul ferestrei și am strigat:
— Dac-am fi într-un film italian, am vorbi prin puțul ăsta.
— Dar nu suntem, s-a auzit vocea unei bătrâne.
