Ieri mi-au scris trei domni care nu se cunosc între ei să mă felicite că le împărtășesc atitudinea antireligioasă. Motivul era o postare nevinovată care spunea „Mari trebuie că sunt păcatele acestui neam dacă are nevoie de atâta catedrală pentru a se mântui”.
Aseară, înainte să adorm împăcat, m-am gândit c-ar trebui poate să-mi clarific atitudinea, chiar dacă e irelevant pentru oricine care nu sunt eu.
În doar patru cuvinte, nu sunt deloc antireligios. Nu sunt nici ateu ori agnostic și nici opozant al vreunei forme de organizare a cultelor. Nu sunt nici credincios.
Mi se pare lipsit de interes să afirm sau să neg existența unei divinități, să aduc sau să refut probe logice și materiale. Pot să observ că mulți oameni cred într-o divinitate sau alta. Știu să văd că această credință poate să le facă viața mai frumoasă ori, după înclinații, să-i umple de ură. Experiențele acestor oameni sunt reale. Nu pot să le neg, să am aroganța de-a încerca să le invalidez.
Am învățat să observ și că negarea existenței unei divinități poate fi un element important din identitatea sau viața cuiva. Atitudinile acestor oameni sunt reale. Nu pot să le neg, să am aroganța de-a încerca să le invalidez.
Nu am nimic nici cu Biserica. La fel ca toate lucrurile care intră în contact cu omul, are bune și rele. Nu am nici interesul și nici balanța să cântăresc dacă are mai multe bune sau mai multe rele.
În ce mă privește, sunt lipsit de credință. N-am știut că e vorba de o lipsă până să văd un cetățean care se ruga înaintea unei operații grele. El avea ceva ce mie-mi lipsea. Nu l-am invidiat, am înțeles lumea — și pe mine — ceva mai bine.
De-a lungul timpului am învățat să intru în biserici și temple cu bucurie pentru credința altora. Pentru umbră și liniște, pentru muzică.
Cât despre postarea de ieri, nu e vorba de exprimarea unei atitudini, ci de o glumă. Bisericile ortodoxe sunt îndeobște mici și intime, iar Catedrala e de un contrast care frizează comicul (de unde expresia „atâta catedrală”, care subliniază, cu indecență, cantitatea).
