Cu prilejul parastasului de 137 de ani al poetului național și universal, am decis să-i psalmodiez o slujbă de pomenire. Slujba se compune din două părți: prima, constituind fondul sonor pentru antreuri, este consacrată vieții, iar a doua, menită să contribuie la lunecarea lesnicioasă a sărmăluțelor în foi de viță, este dedicată morții poetului fără pereche.
Despre Eminescu au scris tot soiul de oameni, mai mult sau mai puțin obsedați. Au scris ce le-a ieșit pe peniță, cu ideea fixă că obiectul fetișului lor a fost o enigmă și un miracol și că ei erau singurii în măsură să o rezolve. Io, din partea mea, n-am obsesii legate de scriitori morți, așa că am să mă mulțumesc să notez o sumă de fapte, fără a da prea mare atenție magmei sulfuroase a polemicilor care clocotesc în literatura biografică. Hai Doamne miluiește.
Etnia
Înainte de-a depăna întâmplările memorabile ale vieții aventuroase a lui Mihail Eminoviciu, se cuvine să vă spun că nu prea se știe care-i era nația. Opinia curentă și ortodoxă este că Eminescu a fost român. Dar nu toți oamenii sunt ortodocși. Unii, de pildă, cred că „luceafărul poeziei românești”* era bulgar. Alții bagă mâna-n foc că era arab. Sau măcar persan. Unii susțin că era armean. Alții sunt convinși că era polonez. Cineva a avut îndrăzneala să afirme că era rutean. Mai mulți l-au crezut turc (în turcă, „emin” înseamnă „sigur, încrezător”). Altcineva, Caracostea, a încercat s-argumenteze că era macedoromân cu nume turcit (Caracostea însuși era macedoromân, ca toți cei al căror nume începe cu „Cara”). Un individ onorabil s-a declarat gata să parieze pensia soacrei pe trei luni că Eminovici a fost sârb. În fine, în acest cor s-a mai făcut remarcată și o voce care susținea în terță că Eminescu a fost suedez.
Mie mi se pare demn de mirare că nimeni nu zice c-ar fi fost evreu. Sau rus. Sau, mai puțin probabil, țigan (zic „mai puțin probabil” pentru că încă nu venise vremea la care Kogălniceanu i-a desrobit pe țigani).
Acuma, Dumnezeu cu mila, nu cred să mai conteze ce-o fi fost. Important e ce-a ajuns, anume batjocura noastră. Și ne mai mirăm că obsedații ăia nu cred că poporul român a fost în stare să plămădească prin forțe proprii așa geniu pustiu.
Părinții
Una din apucăturile mele exegetice, pe lângă mania de-a mă-ntreba cum aș fi scris cărțile altora, este să debitez istorioare despre părinții scriitorilor. Deh, metehne de bătrân ticăloșit într-o epocă de dezagregare a valorilor. De data asta însă am să-ncerc să mă abțin, pentru că mă ia somnul. Am să mă rezum la a spune că părinții lui Eminovici se chemau Gheorghe și Raluca Jurașcu. Gheorghe era un aiurit tiranic, iar Raluca o femeie care-și copleșea copiii cu dovezi de afecțiune și devotament matern. Cei doi erau chiaburi și au făcut 11 copii. Aveau în posesie o moșioară și o mică bibliotecă ce conținea titluri de Voltaire, Molière, abatele Prévost, George Sand, Dumas tatăl, Sue ori Lamartine.
Nașterea
Mihail s-a născut ușor. Poc. Într-o zi de iarnă. După certificatul de naștere, ziua cu pricina era 15 ianuarie 1850. Dar nu tot ce scrie-n certificatele-astea e și adevărat.
Era la noi, la Budějovice, un om, îi zicea nea Buruiană. În certificatul lui de naștere scria că-l cheamă Vasile, dar al lui îl strigau Ion. Zicea nea Buruiană ăsta că s-a dus taică-su la primărie, să-l declare, și-a dat peste un funcționar beat, care l-a botezat probabil după numele cârciumarului. De la o-ncurcătură ca asta ți se poate trage și sfârșitul. Când era prizonier în Galiția, mai-mai să-l execute ca spion. Noroc că știa să gătească bine, de l-au făcut rușii bucătar peste tot lagărul. De-asta zic că nu-i bine să crezi ce scrie-n certificatele de naștere.
Dar să-l lăsăm pe nea Buruiană, că nu pentru parastasul lui ne-am adunat astăzi aici.
După amintirile lui Gheorghe, Mihail s-a născut pe 20 decembrie 1849. Secretara gimnaziului din Cernăuți credea însă că s-ar fi născut pe 14 decembrie 1849, iar cea de la școala primară din aceeași localitate bănuia că ar fi venit pe lume la 6 decembrie 1850.
Sursele nu reușesc să concorde decât în privința locului nașterii, anume nu la Ipotești, ci la Botoșani.
Iată, dragilor, c-am fost victimele unei mistificări nerușinate: ni s-a spus că oglinda sufletului românesc s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești, când, de fapt, lucrurile stăteau taman pe dos, ea venind pe lume la 20 decembrie 1849, la Botoșani.
Copilăria
Copil fiind, Eminescu umbla brambura prin păduri și se-adăpa ades de la izvor. De-asta nici nu prea există informații, că nu stătea nimeni să-l urmărească; oamenii de prin împrejurul lui, needucați fiind, nu puteau să bănuiască ce-avea să se-aleagă din mica sălbăticiune cu pantalonii rupți în genunchi.
Educația (școala formală și școala vieții)
Eminescu a primit noțiunile elementare ale educației de la un institutor neamț pe care-l ținea tătâne-su pe masă, casă și leafă la micul conac de la Ipotești. Când institutorul a fost excedat de sarcină, Mihail a fost dat la școala primară, în anul de grație 1856. A reușit s-o termine în 1860, și s-a înscris la gimnaziu.
În anul al doilea de gimnaziu (1861-1862), clasa a 6-a cum ar veni, rămâne repetent și fuge în codru. Este prins de câțiva țărani, care-l duc la Ipotești sperând să capete o recompensă. În 1862 poetul se-nscrie iar în clasa a doua, numai că întâmplarea rea a vrut ca lucrurile să nu stea întocmai cu dorințele părinților.
În 1863 Eminescu ia contact cu teatrul, întrupat în compania Fanny Tardini. Sedus de luminile rampei, și poate și de trupeșa doamnă Fanny, micul poet în vârstă de 13 ani fuge cu teatrul. Mie mi se pare de-nțeles, că și io am vrut să fug cu circu.
După o serie de peregrinări prin Ardeal, se-ntoarce la Botoșani și-și ia primul job, de practicant – adică copist (1864). Dar în 1865 fuge iar cu teatrul, cu aceeași companie. Toamna, când trupa ambulantă nu mai putea ține reprezentații pe motiv de frig, rebegitul poet se-ntoarce la Botoșani. Însă tot nu scapă de dorul de ducă.
În 1866 pleacă nitam-nisam la Blaj, chipurile să-și continue studiile, dar rămâne, încă o dată, repetent. Amărât, se-ndreaptă spre Sibiu. Apoi, dezamăgit, pleacă la București, să-și găsească de lucru. Își găsește taman la Giurgiu, unde are chiar două joburi, rândaș într-un grajd și hamal în port. Se spune că-n timp ce rânea bălegarul sau căra saci cu sare declama versuri de Schiller.
Dar iată că dorul de ducă și pasiunea pentru luminile teatrului mistuie sufletul micii haimanale: trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale (străunchiul lui Mateiu) ajunge la Giurgiu, iar Mihail, nici una nici două, fuge cu ea ca să se facă sufleor și copist de roluri (un soi de imprimantă umană). Apoi este atras de trupa lui Pascali și de TNB.
În perioada asta, Eminescu era o pușlama zdrențăroasă. Văzându-l astfel, Pascali s-a gândit să-l miluiască și să-i facă o bucurie, dându-i bani de ghete, numai că poetul, tare de-o ureche, și-a luat câteva cărți de Goethe.
În 1869 distracția histrionică ia sfârșit. Eminescu era în turneu prin Moldova, cu trupa Pascali. Auzind una ca asta, Gheorghe Eminovici se-nfurie și se duce să-și recupereze odrasla, căci ajunsese de râsul curcilor țăranilor din Ipotești. Convins că micul vagabond e nărăvit, Gheorghe decide să-l țină în arest la domiciliu. Iar în toamnă îi face bagajele, îi dă câțiva galbeni și-l trimite la Viena, să se facă ștudinte.
La Viena (1869-1872)
La Viena, Eminescu a fost un student extraordinar (nu putea fi ordinar din lipsă de bacalaureat). Mergea uneori la cursuri, și-și lua notițe cu minuție și răbdare, dar, de cele mai multe dintre ori, chiulea.
Nota dominantă a vieții sale vieneze o constituie așteptarea alocației lunare de la Ipotești, în valoare de 19 galbeni. Când primea banii, dădea fuga la tutungiu și la băcan, să-și cumpere tabac și cafea. Asta e una din puținele pilde de-nțelepciune pe care ni le oferă viața lui agitată. Apoi se ducea la anticar, ca să-și alimenteze alt viciu, acela al lecturii. Mulțumit, având cărți, tutun și cafea, se-nchidea-n odaia lui, cum am face și noi. Uneori, când i se făcea foame, se întrerupea din fumat. Mergea la birt, unde se-ntâlnea cu alți români și discuta politică, mânca tocană și bea cvas.
Când i se terminau banii, mânca pe datorie, se împrumuta de la amici ori de la băcan, și-și amaneta hainele. Uneori amaneta și hainele altora, dar, fiind o persoană cu un adânc simț moral, nu uita niciodată să le facă cinste păgubiților din banii primiți pe redingotele lor (fără a le spune însă că i-a lăsat numai în izmene și cămașă).
În afara acestor preocupări, Eminescu frecventa cu sârg teatrele și opera și se deda admirației pentru osebite femei. Iar când punga nu-i permitea niciuna din aceste plăcute activități, se plimba prin mahalale și pe Ringstrasse, însoțit de Slavici, care pe-atunci își ispășea stagiul militar în capitala chezaro-crăiăscă.
Pe scurt, se părea c-ar putea s-o ție așa viața întreagă. Noroc c-a dat peste Veronica Micle, care l-a atras spre Iași.
Eminescu și femeile
Pentru un biograf modern, relațiile lui Eminescu cu femeile pot părea dubioase. Dar, pentru cineva familiar cu scrierile lui Marmontel și cu morala fericei epoci de la începuturile interminabilei domnii a lui Franz Ioșka, aceste raporturi se-nscriu între coordonatele celei mai nesuferite banalități.
Mihail și-a mistuit prima iubire la 12 ani. Obiectul ei era o misterioasă Elena, de fel din Ipotești. Pe fată n-o chema întocmai Elena, dar îndrăgostitul îi zicea astfel ca să-l maimuțărească pe Alecsandri, care-o iubea pătimaș pe cântăreața Elena Negri. Numele adevărat al fetei era Casandra Alupului. A avut o soartă tragică, murind de tânără, iar poetul i-a dedicat o poezie care inițial se numea Elena, iar apoi Mortua est. Îmi permit să citez două strofe idioate din a doua versiune (BAR, Fondul Eminescu, ms 2262, f. 13r).
Tu treci pe când noaptea e-o abra-cadabra
Și-n ceruri, de stele se-aprind candelabre
Ce sala albastră a lumii lumină,
Cu nourul rege, cu luna regină.Tu taci fericită astfel cât îmi pare
Că văd cum prin nouri tu treci ca o zare,
O zare de aur, un vis fericit,
O umbră de raze, un înger iubit.
Dar să ne-ntoarcem la femei, că-s mai frumoase decât poeziile.
Mihail Eminovici a mai fost îndrăgostit de diferite actrițe, între care se remarcă Eufrosina Popescu (Marcolini) și Frederika Bognar; poetul frecventa salonul acesteia din urmă cu o fidelitate de cățeluș ademenit cu ficat fiert.
Dar, după cum scrie și-n manual, dragostea vieții lui Eminescu a fost Veronica Micle. Cei doi s-au cunoscut la Viena, în 1871, și s-au iubit din prima clipă. Dar vai, Veronica era căsătorită cu un profesor de la Universitatea din Iași. În plus îi mai plăceau și tinerii ofițeri.
Iubirea celor doi s-a consumat fizic, epistolar și nervos. Despre conținutul fizic al legăturii, din nefericire, nu există mărturii. Latura epistolară cuprinde 59 de scrisori autentice, 11 scrise de Mihail și 48 de Veronica; el i-a trimis mai multe, dar ea le-a distrus, în timpul unei crize de isterie. Pe lângă acestea, mai există un lot epistolar plastografiat, niște falsuri vândute de Octav Minar Academiei Române, întru rușinea venerabilului așezământ de cultură. Latura nervoasă a constat pe de o parte în exasperarea Veronichii, care-a constatat că alesul inimii ei era un vântură-lume iresponsabil și moale, iar pe de altă parte, în exasperarea lui Eminescu, care află că împarte nurii iubitei cu te miri cine.
În 1879 profesorul Micle binevoiește să răposeze, iar proaspăta văduvă începe să-l bombardeze pe Eminescu cu cereri în căsătorie. El se gândește inițial să dea curs propunerilor, intenționează chiar să treacă la catolicism pentru ca nunta să fie în regulă, dar uită repede, ocupat fiind cu munca la fițuica conservatoare Timpul. Văzând că Eminovici stă de lemn-tănase, Veronica se-aruncă în brațele altui clasic, anume Ion Luca Caragiale (1881). Pe vremea aceea Caragiale era căsătorit, prieten cu Eminescu și coleg cu el la Timpul. Mai târziu are o altă aventură, cu Iuliu Roșca, un etern îndrăgostit, poet minor cam pisălog, care-o inoportuna cu cereri în mariaj.
Eminescu-a aflat toate astea, însă inima de poet e mare și iertătoare, spre deosebire de inima de junimist, care-ți dă ghes să crezi că Veronica era o stricată care-și pusese-n cap să-l abată pe Eminovici de la destinul lui poetic și mai ales gazetăresc (mă refer, desigur, la inima lui Maiorescu).
În rezumat, Veronica Micle face parte din spița, din păcate dispărută dar foarte bine reprezentată în epocă, a femeilor care nu găseau nimic mai delicios decât să se iubească cu scriitori, compozitori sau pictori. Veronica Micle este o Gala moldoveancă.
La Berlin (1872-1874)
La Berlin, Eminescu a plecat tot pentru studii, numai că de data asta a fost studinte ordinar (pe baza unei diplome de bacalaureat falsificate de junimistul Al. Lambrior, pe vremea când era directorul liceului Laurian din Botoșani), iar banii nu-i mai primea de la tătâne-su, ci de la ocrotitorul Titu Maiorescu.
Printre profesorii berlinezi cunoscuți de poet se cuvine amintit Droysen, de pe urma căruia numai de pătimit a avut sărmana știință.
Lecturile din această epocă sunt haotice, mai ales pentru un student la Litere: Teoria mecanică a căldurii, Observațiuni asupra puterilor naturii neviețuitoare, Principiile științei sociale, Nașterea albinei, Despre guvernul reprezentativ (Mill), Spiritul legilor (Montesquieu), Ideea ecuației, Magnetism, Estragerea rădăcinei pătrate, Fracțiuni, Insolațiune – însorire, faptul de a fi sorit, atins de razele soarelui, Electricitate, Mașina de electrizat, Prințipiul conservațiunii muncii, Libertatea este facultatea de-a dispune, Hotărârea de mai nainte a sexului animalelor, de dr. Enric Ianke, Legile mișcării, Gravitațiune, Mișcarea centripetală, Forța centrifugală, Calorimetrie, Amestecuri de răceli, Circulația banului, Pământul ca planetă.
La Iași (1874-1877)
Cu capul umflat de lecturile berlineze, Eminescu se-ntoarce la Iași în vara lui 1874, unde Maiorescu îi aranjează un post de șef al Bibliotecii Centrale. Zilele și le petrecea lenevind la slujbă, iar serile în compania lui Ion Creangă, bând vin roșu și povestind istorioare porcoase. Ca să-l readucă pe calea cea bună, Maiorescu îl face și profesor de gimnaziu, și-i dă să predea limba germană și, țineți-vă-ți bine, logica. Elevii îl urau sincer, pentru că-i bătea. Plângerile lor repetate au făcut să i se retragă calitatea didactică, iar intrigile de provincie au condus la concedierea sa de la bibliotecă. Ca să nu-l lase să piară din lipsă de tabac, Maiorescu, pe-atunci ministru al Instrucțiunii Publice, îl numește revizor școlar, adică inspector (1875). Dar în 1876 ministrul este retras din funcție, iar poetul se vede încă o dată concediat. În cele din urmă se dedică gazetăriei, la Curierul de Iași (1876-1877).
La Timpul (1877-1883)
Timpul era oficiosul Partidei Conservatoare, o grupare politică eteroclită, oportunistă și fără vreo doctrină clară în afara dușmăniei pentru liberali. În toamna lui 1877 Eminescu se mută la București și devine redactorul prim al gazetei. Îi are ca subalterni pe ceilalți doi membri ai triumviratului clasic, Caragiale și Slavici.
Timpul a devenit un soi de jurnal politic personal al poetului. Publica orice-avea chef, uneori își bătea joc de binefăcătorii junimiști, dar se vedea nevoit să trimită la tipar și materiale primite de la șefii diferitelor grupuri de interese care compuneau Partida.
Munca la gazetă este mistuitoare și duce la surmenare. După 6 ani de scris prostii naționaliste și antisemite, mintea poetului cedează.
Declinul (1883-1889)
Declinul cerebral al poetului a început zgomotos și s-a terminat delirant. Dar despre asta vom vorbi în partea a doua a slujbei de pomenire, în care vom analiza o sumă de documente, mai ales medicale ce conțin diferite ipoteze legate de pricina morții poetului național și universal Mihail Eminoviciu. Veeeeeejniiicaaaa lui pomeniiiiireeee… Hai amin.
Miluiește, Doamne, pre robul tău Mihail Eminovici, și dă-ne noo puterea să ducem mai departe această slujbă de pomenire.
Am văzut în prima parte, în timp ce beam vodcă și mâncam măsline, icre și cașcaval, cum a trăit luceafărul poeziei românești. Acum a venit momentul să trecem la felul principal, la digestive și la desert.
Moartea lui Eminescu a început în iunie 1883. Gazetarul se dusese la Iași, pe banii Timpului, pentru a asista la dezgolirea statuii călare a lui Ștefan cel Mare (și încă Nesfânt) și pentru a-și citi în public odioasa Doină. În acel moment creierul poetului s-a lăsat pe tânjală: în loc să meargă la ceremonie și să sprijine românismul xenofob, s-a pus pe băut vin îndulcit la Borta Rece.
Prima criză
Prima criză a avut loc la București. Eminescu era la Capșa, unde bea rachiu și cafea, citea gazete și discuta politică cu alții de teapa lui. Deodată a început să zbiere ca apucatu că regele trebuie împușcat, deoarece patronează distrugerea țării. După ce și-a declamat discursul, subliniind ideea principală a regăsirii fericirii medievale din vremea voievozilor (o formă extremă de conservatorism), Eminescu a plecat spre Cotroceni, să-l omoare pe Carol Unu. A fost prins la-nghesuială pe Bulevard, umflat și condus la Institutul Caritatea (de pe strada Plantelor), pentru investigații medicale. Diagnosticul doctorului Alexandru Șuțu, directorul balamucului, a fost alienațiune mintală în formă de manie acută (certificat medical din data de 5 iulie 1883).
Evoluția boalei
După prima criză, Eminescu a rămas internat în sanatoriul doctorului Șuțu. A stat acolo pană-n toamnă. În toamnă, Maiorescu a intrat în panică, gândindu-se că rămâne țara fără poet național, și a trecut la circa două măsuri: a început îngrijirea unui volum de Poesii care să arate nației cine este Eminescu și l-a trimis pe poet la sanatoriul de la Ober-Döbling (lângă Viena), spre a-i grăbi recuperarea. Doctorul Obersteiner încearcă să-i scoată din cap ideea că el e cel mai român dintre români și că liberalii sunt niște fanarioți, dar Eminescu nu se dă bătut cu una cu două.
În cele din urmă, pe la sfârșitul lui februarie 1884, bardul dă semne că s-ar fi calmat. Pleacă la Veneția și Florența, ca să se recreeze și să se-adape direct de la izvorul geantei latine. Apoi, în martie, se-ntoarce la Iași, unde-ncepe să-și savureze gloria poetică antumă (Poesiile, cu un tiraj de 1000 de exemplare, se epuizaseră în două luni jumate, și nici nu rămăseseră fără ecou).
Între 1884-1886 boala pare că dă înapoi, dar, în toamna lui 86, poetul își dă iar în petic, și tot în public. Este arestat. La 5 noiembrie, primul procuror al Tribunalului Iași le cere medicilor G. Iuliano și G. Bogdan să constate „starea mintală a lui Eminescu”. Cei doi se deplasează la arestul preventiv, iar în ziua următoare redactează o consemnare medicală:
„Din interogatoriul și conversația avută cu Eminescu am putut constata că el suferă de o alienație mintală cu accese acute, produsă probabil de gome sifilitice la creier și exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasă atât pentru societate, cât și pentru el însuși, și este neapărat nevoie de a fi internat în o casă specială spre cercetare și observare.”
Parcă e prea mult dintr-o dată. Medicii intră în încăperea strâmtă în care e închis poetul. Îi privesc ochii lucioși și-i ascultă vorbele fără șir. Încearcă să lege o conversație. Îl interoghează (numai Pisicu poate să știe ce-nseamnă asta). Și-apoi se duc mulțumiți să-și scrie raportul, uitând însă să spună de unde le-a venit ideea cu ultimul stadiu al sifilisului. Ce ți-e și cu cunoașterea asta medicală. Să fi fost o inferență, cum par a sugera alte fragmente scrise de medici? Să fi fost un fapt notat în urma „interogatoriului” (ceea ce presupune un Eminescu lucid și capabil de anamneză)? În privința alcoolismului, nu cred că exista dubii.
Ca urmare a raportului lui Iuliano și Bogdan, Eminescu este internat la mănăstirea Neamțu. Mai târziu, când a-nceput să dea semne că-și revine-n simțiri, a fost lăsat să plece la București.
În 1888 locuia într-o odaie din casa lui Slavici (în piața Amzei), spre marea nemulțumire a consoartei acestuia, care scria ceva de genul „Veniți, domnu Maiorescu, și luați-ni-l pe nebun din casă, că nu mai putem să punem geană pe geană, stă toată noaptea și-și cantă poesiile.”
Criza finală
În ianuarie 1889 Eminescu își dă pentru ultima oară în petic, tot în public și tot la beție. Este arestat din nou. Primul procuror al Tribunalului Ilfov solicită Institutului Caritatea o dare de seamă privind starea facultăților mintale ale poetului. Doctorul Petrescu, medic al Institutului, începe să-l observe pe pacient, iar la 23 martie redactează un „raport medico-legal”:
„D-nul Mihail Eminescu, ca de ani 45, constituție forte, nu prezintă pe suprafața corpului leziuni remarcabile. Figura lui este habitantă, căutătura lui este lipsită de expresiune. Mișcările dezordonate; atitudinea puțin cuviincioasă. La întrebările ce i se adresează răspunde direct: el pronunță unele cuvinte, cu o voce cântătoare, monotonă. Astfel: *bună dimineața, d. doctor, dați-mi două pachete de țigări*. Și aceasta fie ziua, fie seara, fie cu țigara în mână, fie fără. Altădată, ca un echo, repetă cuvinte ce se pronunță înaintea sa, în fine uneori stând singur, exprimă monologuri fără sens. Această tulburare este și mai pronunțată în diferitele lui acte. Astfel, plimbându-se în gradină culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucăți de lemn, de hârtie, ce le pune în buzunar, crezând că aceste obiecte sunt de valoare, dar și strică cu mâinile sau rupe ce găsește, așternutul său, într-un mod neconștient, ca o trebuință de a-și exersa activitatea. Atențiunea sa este cu totul absentă, incapabil de-a și-o fixa un moment, răspunsurile sale fiind ca și mașinale. Digestiunea și somnul se execută normal, însă se observă pareză vesicală și rectală, ceea ce reclamă o îngrijire continuă. Din anamneză aflăm că sunt șase ani de când a fost izbit de o manie acută, pentru care a fost căutat și aici, și în străinătate, de unde s-a întors calm, însă cu debilitate intelectuală. De atunci a mers, urmându-se debilitatea crescând, până acum două luni, când oarecari fapte impulsive și scandaloase, au provocat reașezarea sa într-un azil special. Dl. Mihai Eminescu este atins de *alienațiune mintală în formă de demență*, stare care reclamă șederea sa într-un institut atât spre îngrijire și căutare, cât și spre liniștea publicului.”
OK, hai să ne tragem un pic sufletul. Raportul, după cum se poate vedea, conține o pată întunecată, anume „anamneza”. Adică poetul e debil, are alunecări permanente de atenție, adună pietricele și urlă că e bogat și, estimp, e capabil să spună că a fost izbit de o manie acută în urmă cu șase ani. Începem s-avem bănuiala că la sanatoriul lui Șuțu se-ntâmplau lucruri necurate. Ipoteza cea mai probabilă e că doctorul Petrescu a aflat anumite amănunte de la doctorul Șuțu. În al doilea rând, doctorul Petrescu ține să menționeze lipsa leziunilor pe suprafața trupului poetic, ceea ce e destul de sugestiv.
Că la Caritatea se-ntâmplă lucruri dubioase, o să ne convingem mintenaș. La 21 mai 1889 Eminescu este lovit în cap cu o piatră, de un nebun furios și nu de un agent al lui Brătianu, cum l-am auzit io pe-un moș la TV. Lovitura este gravă, dar Eminescu dă semne că-și revine.
La 30 mai 1889, un redactor de la Curierul român (IV, 13, p. 3) din Botoșani își informează cititorii: „Sănătatea nenorocitului poet Eminescu, ilustrul fiu al județului nostru merge din ce în ce mai rău. E în așa stare că, nu mai știe ce face, scrie și iar scrie, spunând că sunt traduceri din Cicerone. Drul Șuțu – în căutarea căruia se află – nu dă nicio speranță de scăpare, din contră, el spune că boala se agravează și că nu poate fi departe momentul când ea va conduce la un deznodământ fatal.”
După două săptămâni, Tribuna (VI, 123, 1/13 iunie 1889, p. 489 sq.) din Sibiu trimite un redactor la Institutul Caritatea; acesta stă de vorbă cu doctorul Șuțu și scrie: „Dar e victima unei prea mari frământări intelectuale. Astăzi, când e nebun și tot se vede întrânsul cât a citit. Dacă nu va muri de vreo boală accidentală, de o pneumonie sau cine știe ce alta, apoi să se sfârșească printr-un ramolisment total. Din ce în ce pierde memoria, ideile îi devin confuze, așa că, deja nu-și mai aduce aminte de fapte mai recente. Incoherența în vorbă dovedește că o parte a creierului e deja în stare de ramolisment și această boală progresând va veni o vreme când nu-și va mai aduce aminte de nimic, nu va mai avea nicio idee, absolut niciuna.”
Presa din secolul 19 era într-adevăr cretină, dar poate nu chiar atâta cât sugerează fragmentul citat mai sus. Nu cred că are sens să subliniez contradicțiile. Voi atrage însă atenția asupra a două cestiuni:
i) cu câteva zile înainte, nimeni nu bănuia că Eminescu avea să moara;
și b) simțim o puternică tensiune între realitatea clinică și însemnătatea culturală a poetului. Jurnalistul sibian, în naivitatea lui, anunța principala trăsătură a discursului schizoid despre moartea lui Eminescu.
Scandalul morții
În perioada imediat următoare morții poetului, cadrele medicale par împărțite în mai multe triburi. Pentru început, în două (amicii și dușmanii doctorului Șuțu). Apoi, datorită progresului, în mai multe (vezi inventarul de mai jos).
Creierul lui Eminescu
Ca un măr stricat
„A doua zi ni se aduce la Institutul Babeș, unde eram preparator, într-un vas o bucată de creier, mult, să fie o pătrime. Parcă-l văd și azi înaintea ochilor mei, deși sunt ani de atunci. O mână profană, brutală și poate un un instrument impropriu tăiase o scobitură mare în creieri, cum ai tăia dintr-un măr, pentru ca să se pună în evidență partea acoperită de sânge, de răni provocate de așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creier proaspăt maltratat în viață, ucis de o violență crudă, și mutilat după moarte." (Al. Tălășescu, „Creierii lui Eminescu”, Românul, II (1912), 162).
După cum se poate lesne observa, Tălășescu este un inamic al doctorului Șuțu. Articolul lansează două acuze și sugerează o cauză a morții: personalul de la Caritatea nu a putut să-i asigure poetului minima securitate, iar necropsia s-a desfășurat în condiții mizerabile. Eminescu va fi murit din cauza loviturii primite.
Ca un măr putrezit
Creierul lui Eminescu, neobosit generator de mituri, i-a stârnit interesul și călăuzei A.C. Cuza. Printr-o scrisoare din 1914, Gheorghe Marinescu îl informează:
„Din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere care nu permite un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Putrefacțiunea este datorită căldurei celei mari și probabil că s-a scos prea târziu după moarte. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezintă ca leziuni microscopice o meningită localizată la lobulii anteriori. Din nenorocire, creierul fiind cum am spus descompus nu am făcut studiul istologic, ceea ce este o mare lacună. Sărmanul Eminescu! nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care fie zis în treacăt nu știu dacă s-a făcut în bune condițiuni ca altor literați distinși care ca și dansul au murit de paralizie generală, Nietzsche, Lenau, De Maupassant, etc.” (BAR, Corespondența Gh. Marinescu - A.C. Cuza, S 1/558).
Marinescu sugerează o nouă acuzație la adresa balamucului Caritatea, anume condițiile de conservare a creierului (anume într-un borcan, pe un pervaz, vreme de trei zile), însă tonul e mai degrabă resemnat decât malițios. Marinescu nu mai înțelegea rațiunile vechiului scandal. Pe el îl interesau alte chestiuni, precum legătura dintre volumul circumvoluțiunilor și inteligență, sau găsirea de paralele sifilitice notabile. Dar să nu-i luăm aceste metehne în nume de rău, avea altele mai reprobabile. Putem reține însă că, după Marinescu, „Eminescu a suferit de paralizie generală atipică, cu remisiuni” – v. Universul, LI (1934), 225, 226, 228 jos.
Amicii doctorului Șuțu
Unul dintre medicii care l-au îngrijit pe poet în perioada martie-iunie 1889, Victor Vineș („Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu”, România medicală, IX (1931), p. 162 sq.) joacă la două capete: întâi și-ntâi, la fel ca și doctorul Petrescu, susține că Eminovici nu era sifilitic (mai precis, neagă natura luetică a cicatricilor de pe gambele luceafărului). Apoi se-avântă în apărarea fostului său stabiliment medical și scrie „moartea nu este datorită traumatismului cranian petrecut cu 25 de zile înainte și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi – diagnosticată de regretatul profesor N. Thomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la Spitalul de copii, care era și medic al Institutului – de care era amenințat în fiecare clipă, și care desigur s-a agravat după erizipel.”
Prin urmare buna conduită erotică a poetului și a strămoșilor săi era salvată (ideea sifilisului congenital în familia Jurașcu a fost în vogă până acum vreo 15 ani, și poate ca mai e și acum în mediile sulfuroase de eminescologi). Apoi, vorba unui personaj, blame it on the heart; chiar dacă un nebun a aruncat c-o piatră, iar un înțelept s-a repezit cu capul în ea, rezultatul n-a fost decât o infecție care cel mult i-a dat ceva palpitațiuni.
Ca să vă convingeți că nu delirez eu însumi, și că a existat într-adevăr un conflict destul de serios în lumea medicală după dispariția tragică a fetișului poetic, am să scot din pălărie un manuscris tulburător. A fost găsit după moartea Corneliei Chernbach (Tatușescu), medic și poetesă obscură semnând cu pseudonimul Cornelia din Moldova. Foaia era pierdută printre hârtiile minusculei poete. Mai târziu a ajuns în mâinile lui George Potra, care crede că textul a fost scris de doctorul N. Thomescu. În mare, textul spune după cum urmează:
„Aspectul maladiei este acela al unei manii acute caracterizate printr-un delir absolut incoherent, prin mișcări dezordonate, prin iluziuni și halucinațiuni senzoriale care deveneau uneori terifiante, în fine prin tendința de-a tot distruge prin prejurul său în paroxismul răului (…) Nimic nu-l putea calma din acea stare, nici morfina, nici hidroterapia, nici tratamentul moral, nici tratamentul fizic. (…) Nu alcoolismul a fost una din cauzele principale ale nebuniei sale, deoarece acest viciu îl contractase mult mai târziu. (…) În rezumat, nici craniul, nici figura nu prezintă stigmate pronunțate de vreo degenerescență hereditară sau congenitală. Deși lipsesc unele din principalele simptome ale paraliziei generale, adică: afazia, delirul caracteristic de grandoare, inegalitatea pupilelor, totuși prezența demenței și a unor semne motoare și senzitive, impunea observatorului diagnoza unei pariencefalite difuze cronice, diagnoză pe care cursul ulterior al maladiei și autopsia a venit pe deplin să confirme. (…) Cum se vede în cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorită traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai înainte, și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi, dar care desigur s-a agravat după erizipel. (…) S-a zis că Eminescu a devenit alienat în urma unei maladii sifilitice ce l-ar fi izbit acum 10-12 ani. Eroare. Eminescu n-a fost sifilitic. Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce o profesa o școală germană că paralizia generală este totdeauna o manifestațiune sifilitică tot asa de neadevărată ca aceea care susține că, toate sclerozele cerebrospinale sunt de origine sifilitică. (…) Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce și intensă a facultăților sale intelectuale. (…) Apoi, ceea ce este și mai interesant, socot eu, e tocmai autopsia amintită care a scos la iveală lucruri importante dovedindu-ne că, nu alcoolismul și boalele venerice (sifilisul) au fost cau- zele alienației sale.”
Textul de mai sus nu este tulburător prin conținut, ci prin intenție. După cum vă dați seama, e o încercare de argumentație, și nu o descriere clinică. Stilistic, nu e deloc diferit de articolele publicate de diverși medici în gazete. Dar conținutul manuscrisului n-a fost niciodată publicat (spre ușurarea doctorului Vineș, care n-a putut fi acuzat de plagiat). Îndrăznesc să presupun chiar că textul în cauză n-a fost niciodată destinat publicării. Cred că a fost o circulară internă, destinată personalului Institutului, exprimând poziția oficială a instituției cu privire la neplăcutul eveniment. Textul, după toate aparențele, a fost redactat la scurtă vreme după moartea poetului și răspunde punctual tuturor criticilor aduse balamucului Caritatea. Este probabil ca autorul să fi fost dr Thomescu, dar sunt convins că dr Șuțu și-a băgat și el coada în conținut (asa cum și-o băgase și-n raportul doctorului Petrescu).
În afară de acest conflict fățiș între două grupări medicale, literatura de specialitate va cunoaște și alte polemici. După cum urmează:
Eminescu epileptic
„Toate categoriile de izvoare de informații, toate faptele citate, ne conduc la stabilirea uneia și aceleiași convingeri că, Eminescu a avut o nevroză constituțională de natură epilepsiei psi- hice.” (A. Șunda, „Nevroza lui M. Eminescu”, Spitalul, XXV (1905), nr. 13, pp. 351-359)
Teoria lui Șunda n-a avut nicio urmare, pentru că n-a fost recunoscută ca fiind medicală. Autorul nu încercă decât să găsească un temei medical care să satisfacă admirația nețărmurită a publicului larg pentru oglinda sufletului său.
Ereditar și dobândit în moartea lui Mihai Eminescu
„La Eminescu, se manifestă două elemente patologice bine definite: unul constituțional, congenital sau ereditar, această din urmă presupunere fiind cea mai plauzibilă, căci doi frați ai săi s-au sinucis și sora care l-a îngrijit era para plegică de picioare din copilărie, și altul dobândit, prin alcoolism și sifilis." (Panait Zosin, „Nebunia lui Eminescu”, Spitalul, XXIII (1903), 11, pp. 423-428.
Eminescu, Freud și Narcis
Constantin Vlad, Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic, București, Cartea Românească, 1932
Eminescu, acest „pacient al națiunii întregi”, „era un narcisist. Narcisismul acesta – pe care-l găsim așa de puternic reprezentat la Eminescu e defapt punctul central, nucleul de organizare al celorlalte simptome. (…) chiar și înstrăinarea de realitate și incapacitatea de-a se adapta la ea se datorește tot acestui narcisism, acest refugiu în sine, îndestulându-se cu persoana proprie și lumea sa imaginară creată după bunul plac, și nu după cum i-o arăta realitatea. (…) Din același narcisism derivă și toate tulburările psiho-sexuale ale schizofrenicilor în general, și ale lui Eminescu în special. E evident că, odată ce-și are un om afectul plasat asupra propriei persoane, nu-l va putea avea în același timp și afară. (…) Diagnosticul clinic carerezultă din studiul vieții și operei eminesciene, e ceea ce numim schizoidie, o treaptă premergătoare schizofreniei.”
Luarea de poziție a doctorului Vlad este amuzant de idioată în ea însăși, dar a generat replici disproporționate (de pildă o înverșunată recenzie semnată de Călinescu), în special pentru că se lega și de operă. Omul a fost sifilitic, putem să acceptăm, dar lăsați-l în pace pe poet. Ia zi-le dumneata, domnule Bacaloglu:
Eminescu sifilitic
„A studia pe Eminescu cum face dr. Vlad – prin prisma freudismului – e întocmai ca acela care privește în acele oglinzi concave sau convexe care dau imagini oribil de deformate. Cine va mai recunoaște pe Eminescu în lucrarea psihanaliticului doctor Vlad în care poetul e desemnat nu ca schizoid, ci ca schizofrenic, cu fenomene de narcisism, neadaptare la realitate și negativism, întoarcere spre sexul propriu, mazochism, raptusuri, bizarerii și verbigerație.”
Și, continuă Constantin Bacaloglu (in conferința Frederic Chopin și Mihai Eminescu din punct de vedere medical, 2 februarie 1936, București, Imprimeria Independența, 1936):
„Nu încape nicio îndoială că intervine și constituțiunea ereditară, pe lângă toate intoxicațiunile exogene și endogene ulterioare, pentru fixarea și dezvoltarea treponemei palide în scoarța cerebrală, pe lângă virulența accentuată a acestui parazit care uneori – după Levaditi – este neurotrop.”
În altă parte, „Mihai Eminescu. Considerațiuni literare și medicale”, Convorbiri literare, LX-XII (1939), 6-9, pp. 803-821), doctorul Bacaloglu revine cu lămuriri:
„Sfârșitul lui Eminescu a fost pricinuit de slăbirea organismului în urma infecțiunii erizipelatoase, streptococică (brâncă), succedată loviturii cu piatra în regiunea parietală. Ultimul act al dramei – și subliniem acest fapt care nu a fost pus în evidență până acum – sincopa terminală, la care nu se așteptau nici medicii, deoarece trecuseră atâtea zile de la traumatism și chiar brânca se stinsese, acest act terminal al unei vieți zbuciumate se datorește slăbirii inimii. Miocardita și aortita luetică (i.e. sifilitică) aflate la necropsie, explică hotărâtor că, sfârșitul prin sincopă al marelui nostru poet Eminescu a fost pricinuit de această deficiență cardiacă. El a murit din cauza inimii, prin sincopă, miocardul și aorta fiind atinse, ca și creierul, de localizarea treponemei palide.”
În fine, ultima voce interbelică pe care o citez este a eponimului spitalului 9 (și o citez numai din simpatie pentru acest așezământ).
„Eminescu făcea parte din clasa emotivilor depresivi. Retrași în sine însuși, toate gândurile se îndreptau către trecut, dând totodată dovadă de un mare scepticism, de o mare autocritică și multă indulgență față de alții. (…) Nebunia lui nu e ereditara, cum greșit s-a susținut; ea se datorește treponemei, care poate lovi pe oricine.” (Alexandru Obregia, „Opera lui Eminescu în fața psihiatriei”, Curentul, IX (1936), 2878, p. 8.
Nebunia lui Eminescu față cu democrația populară (poveste maniaco-depresivă)
După instalarea democrației populare, la 6 martie, a fost interzis să mai crezi că Eminescu a fost sifilitic:
„Nu avem nici o dovadă că Eminescu a suferit de paralizie generală progresivă și nici de sifilis în general. Evoluția suferințelor sale psihice conturează în mod indubitabil o psihoză afectivă și anume psihoza maniaco-depresivă, boală care s-a manifestat periodic, între crize starea intelectuală a poetului fiind nealterată.” (G. Romanescu, „Cu privire la boala de care a suferit Eminescu”, capitol în Pagini medico-istorice, Iași, 1973.
„Eminescu nu a fost victima unui lues, pe care nici evoluția bolii și nici documentele nu-l atestă, și care n-a putut sta la baza unei paralizii generale pe care n-a avut-o, poetul prezentând în ultimii ani tabloul clinic al unei pseudo-paralizii și al psihozei maniaco-depresive clinice de tip mixt." (I. Nica, Eminescu – structura somato-psihică, București, 1983).
Concluzii
Hai Doamne miluiește.
* Expresia „luceafărul poeziei românești” este atestată pentru prima dată în 1895.
