Ieri-dimineață am dat peste un mierloi.
– Ce faci, Merulus, l-am întrebat?
A țopăit puțin, cât să-mi facă loc să trec. Mă privea sfidător. Am grăbit pasul, cu speranța că își va impresiona mierla că m-a pus pe fugă.
Apoi m-am oprit să admir o casă jerpelită cu un copac strâmb în față. În timp ce mă gândeam la capacitatea copiilor de a se minuna, am văzut un stol de patru gâște. Zburau la altitudine joasă, în formație strânsă, un V asimetric și (deci) artistic. Se asigurau întruna că sunt acolo:
– Aici! Aici! Aici! Aici!
– Aici! Aici! Aici! Aici!
Mi-am sucit gâtul după ele și am spus
– Ce frumusețe…
Am mai mers o vreme, în lumina aurie a răsăritului. Mi-am văzut umbra și am simțit o strângere de inimă, avea conturul umbrei bunicului. Eram aproape plin de căldură. Peste câteva ore, pe la prânzul cel mic, am ajuns la cimitir. Am pus mâna pe crucea lui. Eram neașteptat de întreg.
