În duminica Floriilor eram la Cernavodă. Am fost la biserică să ascult corul local (o minunăție de cor care poartă numele lui Ioan D. Chirescu). Am auzit frumusețe *. A fost bine.
De-a lungul timpului am intrat în numeroase biserici, temple și geamii, fie ca turist, fie ca musafir, când mă schimbam la față în Dumnezeul ales al Nepalului, dar nicăieri nu am simțit înțelesul cuvântului ecclesia**. La Cernavodă însă, din seninul văzduhului, m-am trezit că aparțin unei comunități. O fi fost de la oameni, nu-i recunoșteam, dar aveau trăsături familiare. O fi fost de la loc. M-am uitat la icoane, m-am învârtit sub cupolă, cum făceam în copilărie, m-am așezat într-o strană – credeam sincer că obișnuiam să mă așez în ea și când eram mic, până când mă alunga vreo babă. M-am minunat să văd porumbelul cu șepcuță pictat pe tavanul pronaosului, care m-a urmărit fără să știu într-atât că l-am făcut personaj, tovarăș de peripeții sfântului Ignotus zis și Pamfil Epirotul. M-am scăldat în lumina care intra prin geamurile turlei, am întrezărit sticla pictată a ferestrelor altarului. Am gândit că amintirile sunt apa caldă în care se cufundă pliculețul de ceai al emoțiilor prezente. A fost bine.
PS Data viitoare când ajung acolo o să am poate curajul să-mi amintesc cum am leșinat când a murit bunicu și cum m-am trezit alt om.
* Am simțit și puțină invidie pentru persoana care avea voie să fluiere-n biserică, dădea nota cântecelor suflând în muzicuță. În altă ordine de idei, dacă aveți ocazia să ascultați corul Ioan D. Chirescu, să n-o ratați, este foarte bun.
** Dimpotrivă, țin minte că într-o seară am intrat în Biserica Saint-Séverin și am simțit cea mai caldă formă de singurătate, capitonată cu catifea groasă, aproape surdă la zgomotele lumii, cufundată în penumbră, cu miros de lemn vechi și piele.
