A fost odată ca niciodată Sobieski, care nu era un popor, cum ați putea crede, ci un singur om, pe numele lui de botez Jan. Și Jan Sobieski ăsta mergea într-o zi pe drum, în fruntea armatei sale, și-a dat peste niște rumâni. Așa începe intriga.
Rădăcina intrigii e că Jan Sobieski și oastea lui venea de la război, unde luase bătaie și era cam cătrăniți. Și, când a dat peste rumâni, le-a venit ideea să le ia cetatea.
Desfășurarea acțiunii e când ajunge Sobieski în fața cetății rumânilor și le zice:
— Rumânilor, dați-mi cetatea.
Rumânii nu și nu, că n-avea altă cetate și știa că-i bârfiți prin occident că-i necivilizați. Când îi aude, Sobieski se enervează și-și pune oștenii să tragă cu tunu’ în cetatea rumânilor. Că, dacă nu i-o dă lui, să n-o mai aibă nici ei.
Punctu culminant e când rumânii se deșteaptă parcă dintr-un somn de moarte și începe să se apere. Femeile pune apă la fiert, ca să-i alunge pe dușmani. Bărbații se urcă pe metereze și-l înjură pe Sobieski. Copiii scoate apă din fântânile secrete și stinge incendiile provocate de bombe. Câinii latră, îngroziți de zgomote. Câteva găini își ia zboru peste zidurile cetății (și doar vodă pusese să li se taie aripile), iar leșii le prinde și le bagă-n tolbe, să le aibă pentru mai târziu. Sobieski ia o ploscă cu vin și se pune pe băut. O babă îmbrăcată în negru, care vine de la cimitir, se gândește că mai bine-ar face cale-ntoarsă.
Lucrurile se mai limpezesc abia când Sobieski își dă seama că nu poate să le ia cetatea rumânilor și pleacă la el acasă, bătut de două ori.