A fost odată ca niciodată un băiețel. Era mititel și cumințel, adică nu ieșea prea mult în evidență. Locuia împreună cu doi adulți și o fetiță care uneori îi era surioară, alteori mămică și alteori nevastă, în funcție de ce se jucau. Când ieșeau pe-afară să se joace și cu alți copii, fetița îi era doar surioară vitregă și nu prea-l băga în seamă, sărea coarda cu prietenele ei sau își încurca picioarele într-un elastic. Băiețelul se ducea lângă un morman mare de nisip și săpa un tunel în care își putea ascunde brațul întreg. Mai mult e era frică să sape, cu câteva săptămâni în urmă Ionel își săpase o văgăună care s-a surpat peste el și a fost scos de-acolo ud și cu gura plină de nisip.
Și într-o zi, când își ascunsese ambele brațe în tuneluri și mai că atingea cu buzele mormanul de nisip, băiețelul a fost chemat să joace fotbal. Mai precis să stea în poartă, că nu voia nimeni. Băiețeii erau împărțiți în două echipe și jucau la o singură poartă. Portarul trebuia să apere tot. Când primea gol, sau când era aut de poartă, sau când apăra trebuia să se întoarcă cu spatele la cele două echipe și să arunce mingea la bătaie. Și băiețelul a apărat foarte bine. Sărea ca o pisică, de la vinclu la gaura de șoarece de lângă bară. Isprăvile sale i-au înverșunat pe ceilalți băieței. Se trăgeau de tricou și-și băgau degetele-n ochi și se loveau cu șpițu-n fluieru piciorului. Și, la un moment-dat, Aurel i a pus piedică lui Fănel. Iar Fănel a căzut și a început să plângă. Avea o tăietură pe frunte din care curgea sânge. Ceilalți băieței erau speriați și credeau că vor fi pedepsiți. Bunicul lui Fănel s-a apropiat. L-a ridicat și l-a tras aproape, ca să-i dea căldură.
– Nu mai plânge, i-a spus, că-ți iese mațele.
A tras de vreo două ori din țigară, l-a pus pe Fănel să se uite la cer și i-a presărat scrum pe tăietură. Mațele au rămas înăuntru, sângele s-a oprit și, în câteva minute, Fănel alerga din nou după minge și-l trăgea de păr pe Marcel.
Din pățania lui Fănel băiețelul nostru a reținut doar partea cu mațele. Își închipuia niște firișoare roșii-maronii care semănau cu mațele de pește sau cu lița-sârmulița dintr-o bobină. După știința lui mațele stăteau de obicei în burtă, dar probabil voiau să iasă cu orice chip dacă era în stare să ajungă până la frunte. Dar, dacă ele voiau să iasă, de ce să nu le lași?
Și într-o zi a fost rândul băiețelului să cadă. Sărise după minge la vinclu, dar, în plonjon, a dat peste Viorel. S-a dezechilibrat și s-a lovit cu fruntea de asfalt. Și, în loc de sânge și mațe, din fruntea băiețelului au ieșit niște câlți. Surioara vitregă s-a repezit să-l ridice și l-a dus în casă, iar unul din cei doi adulți i-a cusut fruntea.
A doua zi, suspicios, băiețelul și-a făcut o gaură în coapsă. A băgat arătătorul și a scos un fuior mic de câlți. N-a simțit nicio durere, dimpotrivă, era cel puțin la fel de satisfăcător ca scobitul în nas în căutare de scame și praf. A tăcut mâlc și și-a peticit coapsa cu un plasture. A ascuns fuiorul în cutia soldățeilor de plumb și și-a văzut de treburi. Din când în când dădea plasturele la o parte și mai scotea un fuior mic. Și, azi așa, mâine-așa, obiceiul a ajuns un viciu greu de stăpânit. Era plin de găuri peticite și umpluse câteva dosuri de pernă cu câlți. Iar când s-a făcut mare a ajuns o cârpă.
