Astăzi se fac opt ani de când trăim într-o lume mai tristă, fără Zoe Petre.
În toamna lui 2017, când cei care o cunoscusem ne simțeam goliți și anesteziați, a apărut ideea unei colecții de texte care să-i prezinte un articol sau o carte. Colecția n-a fost adunată niciodată, sau n-a fost publicată, dar rostul său era altul, să ne ajute să trăim doliul. Am să redau mai jos textul pe care l-am scris atunci.
În momentul în care mi s-a propus să scriu textul de față am gândit că alegerea subiectului se va dovedi partea cea mai agreabilă a demersului – prilej de-a depăna amintiri, de-a reciti pagini scânteietoare, de a mă transforma, pentru câteva zile, din discipol (deviaționist) în critic al operei magistrului. Și, într-adevăr, am depănat amintiri. Am recitit și evaluat pagini scânteietoare. Am urmărit, cronologic {1}, traseul sinuos al unor preocupări științifice atât de diverse. A fost frumos. Și neașteptat de dificil.
Întâia dificultate, cea evidentă: l’embarras du choix. A singulariza o contribuție istoriografică a doamnei Zoe Petre este un exercițiu de nestatornicie. De îndată ce ai impresia că ai ales o temă, atenția îți este distrasă de alte și alte texte, mai tentante. Ești precum Odiseu în mijlocul sirenelor, incapabil de a decide către care să se te îndrepți mai întâi. Noroc cu a doua dificultate, care te leagă de catarg.
A doua dificultate este teama că subiectul ales nu e suficient de reprezentativ. De câte ori glasul unei sirene te ispitește mai tare, gândul insidios că poate o altă temă ar pune în valoare aspecte mai variate și mai semnificative ale cercetătorului Zoe Petre se insinuează subreptice în procesul luării deciziei și te paralizează. Precum Odiseu, rămâi fermecat, dar incapabil de a te mișca; realizezi, în fine, că poate tovarășii săi au avut o soartă mai bună.
Scrisul și contemplarea nefericirii proprii trăiesc în simbioză înca din vremea elegiacilor epocii arhaice, și produc uneori rezultate interesante (e.g. Anatomia melancoliei a lui Robert Burton), dar, de cele mai multe ori, produsul rezultat este anost, iar autorul care-și plânge de milă ar trebui să-și ceară iertare.
După nenumărate ezitări, am decis să vă prezint un articol publicat de Zoe Petre în 2003: „Polygamie ou ascèse ? A propos du fragment 794 (Körte – Thierfeld) de Ménandre”, Studii Clasice, XXXVII-XXXIX, 2001-2003, pp. 65-74 {2}. Decizia a fost motivată de mai multe considerente:
- decupajul precis al obiectului permite contemplarea broderiei filigranate a textului, iar situarea articolului în contextul cercetării prezentate în Practica nemuririi permite menționarea rigorii ce subîntinde proiectarea întregului edificiu {3};
- articolul este una din puținele expresii editoriale ale interesului crescând pentru studiile de gen manifestat de Zoe Petre după anul 2000 {4};
- articolul surprinde incomensurabilitatea a două lumi, anume cercetarea serenă față cu lumea prenoțiunilor sulfuroase psalmodiate de dacofilii anilor 80 degenerați în dacopații zilelor noastre;
- în fine, textul aici prezentat pune în discuție o idee a lui Pârvan ce fusese acceptată ca atare vreme de mai bine de șapte decenii.
Punctul de plecarea al studiului este reprezentat de un fragment dintr-o comedie a lui Menandru, citat de Strabon (Geographia, VII, 3, 4): un sclav get spune că geții nu se căsătoresc cu o singură femeie, ci cu zece, unsprezece, douăsprezece sau chiar mai multe. Referindu-se la maniera abordării surselor de către Pârvan, Zoe Petre găsește că e lipsit de consecvență să îl urmezi pe Strabon atunci când vorbește despre pietatea geților și să îl uiți atunci când menționează poligamia acestora; reexaminarea tradiției scrise privind căsătoria și statutul femeilor în societatea getică este deci necesară (p. 66) {5}.
Ideea forte a articolului (ca de altfel a întregului șantier din jurul Practicii nemuririi) este că sursele grecești despre geți ne vorbesc în primul rând despre greci și despre modul în care se definesc ei în raport cu ceilalți; ceea ce credem că ar fi informații despre geți trebuie examinat prin această cheie de lectură.
Prezentarea fragmentelor analizate (Herodot, Pomponius Mela, Heraclide Ponticul, Strabon) este clară și precisă, ipotezele și conjecturile sunt anunțate explicit (deși îmbrăcate în procedee retorice specifice discursului științific, prin care cititorul este făcut părtaș la formularea ipotezei), iar punerea în context a textelor referitoare la poligamie și demonstrația congruenței dintre acestea și textele care amintesc excesul de pietate al geților sunt edificatoare. În fine, analiza fragmentului lui Menandru și încercarea (speculativă) de reconstituire a intrigii piesei din care a fost extras (p. 73 sq.) sugerează că frecvența apariției sclavilor geți în Noua Comedie nu exprimă o alegere statistică, ci una stilistică, prin care cunoștințele vagi ale publicului despre lipsa de măsură a locuitorilor din nordul Traciei (în domenii variate precum pietatea, căsătoria, virilitatea) pot fi folosite ca referințe în producerea efectelor comice.
Articolul despre poligamia geților lui Menandru se dovedește așadar un text despre polifonia surselor; o casă a oglinzilor în care grecii se reflectă, deformat, pentru a se defini pe ei înșiși, o lume în care marginile sunt tatonate pentru a descrie centrul. Și, desigur, o distanță imensă de la pioșii geți ai lui Pârvan.
{1} Citind texte în serie, cronologic, am înțeles de ce Zoe Petre obișnuia să ne spună că un istoric atinge maturitatea științifică abia la 50 de ani. Am putut urmări cum argumentele sale devin tot mai subtile, iar prezentarea lor tot mai persuasivă.
{2} Puteți descărca revista de aici. Link direct către fișierul PDF
{3} Din 1996 și până în 2006, cu excepția câtorva semestre în care n-am fost prezent în România am asistat la toate cursurile și seminariile speciale ținute de Zoe Petre la Facultatea de istorie; niciodată nu am constatat o mai mare propensiune pentru prezentarea riguroasă a argumentelor decât în semestrul în care ne-a arătat cercetarea din spatele Practicii nemuririi. Notițele din acea epocă au adesea aparența unor scheme și înșiruiri de ipoteze.
{4} Interesul pentru tematica studiilor de gen este totuși mult mai vechi, e.g. „Astoxenoi. A propos du statut des femmes dans la cité d’Eschyle”, Revue Roumaine d’Histoire, XIX, 1980, 2-3, pp. 173-181.
{5} Punerea în scenă este savuroasă: critica la adresa lui Pârvan vine la doar o pagină după menționarea mefienței lui Eratostene și Apolodor față de exactitatea cunoștințelor geografice ale lui Homer (desigur, nu putem compara reverența de care s-au bucurat poemele homerice în antichitate cu respectul istoricilor pentru Getica lui Pârvan, dar e foarte tentant să găsim o paralelă).