Într-o dimineață de vacanță Dănuț și Alinuța au găsit un miel. Stătea în picioare într-un colț al grădinii, sub o tufă îmbobocită de lămâiță. Era mărișor și creț și cu mutră bleagă. La gât purta un șnur roșu cu alb și un cablu negru, de vreun metru și jumătate.
— Cred c-a evadat, a șoptit Dănuț. Hai să-l prindem.
Au deschis poarta cu grijă și s-au despărțit. Alinuța s-a furișat pe aleea pietruită, iar Dănuț s-a aventurat în labirintul de poteci dintre brazde, să-l ia prin surprindere. Când au ajuns foarte aproape le-a fost clar că mielul îi văzuse, dar nu se sinchisise să fugă. Era puțin dezamăgitor, dar e de-nțeles, tocmai văzuse cum îi mor frații, n-avea de ce să se sperie de doi copii. Dănuț a ridicat capătul cablului și l-a înfășurat de câteva ori în jurul palmei, iar Alinuța s-a aplecat să mângâie mielul. Avea botul cald și aspru. Tremura și răsufla repede-repede, nepotrivit; la ora aia, spre 11, nu se întâmpla mare lucru, bunicile pregăteau prânzul în bucătărie, Pământul se învârtea lent, timpul își târa picioarele prin praf. Dănuț se aplecă să cerceteze șnurul roșu cu alb. Îl privea cu ochi experți, de detectiv.
— Îl are de multă vreme la gât, spuse.
— Ca să-l ferească de deochi, zise Alinuța cu o voce puțin străină, în care se auzea certitudinea altcuiva.
— Înseamnă că-l vedeau oameni, inferă Dănuț. Probabil l-au dus la piață, să-l atingă ăia care vor să câștige mașină mică.
— Înseamnă că-l cheamă Vasilică, îi fură Alinuța concluzia.
— Vasilică!
— Vasilică!!
Mielul nu răspundea. Privea impasibil în gol, cu niște ochi mari și tulburi. Alinuța îl mângâia sub bărbie, blana era mai scurtă și simțea mai bine căldura.
— Hai să-i dăm de mâncare.
— Ce?
În grădină nu era fir de iarbă, doar ceapă și usturoi și frunzulițe de morcov și răsaduri proaspete și tufe și multe flori. Alinuța a cules în poala rochiței niște frunze care-i păreau mai apetisante. S-a întors și i le-a oferit pe rând. Mielul refuza ferm și firesc, ca cineva care nu știe că există reguli de politețe. Răsuflarea i se mai rărise puțin. S-a culcat sub tufa de lămâiță. Privea în gol cu luare-aminte.
— Poate-i e sete, opină Alinuța. Mă duc să-i aduc niște apă.
Mielului nu-i era nici sete. Copiii simțeau cumva că starea lui era alta, ca atunci când ți-e somn, numai că nevoia lui nu era să doarmă, ci să trăiască.
— Mheeee, a zis cu voce de contratenor.
— Crezi c-o să ne lase să-l păstrăm? întrebă Alinuța cu o speranță mică și înspăimântată în glas.
— Nu, răspunse Dănuț cu certitudine răutăcioasă. Nu ne-au lăsat să păstrăm nici țestoasa, care nu făcea nimic.
— Poate ne lasă...
Dănuț cumpăni o clipă, încercând parcă să se opună răutății, dar se dădu repede bătut:
— Poate-l taie!
Alinuța rămase nemișcată. Nu se simțea de cremene, cum scrie în cărți, ci încordată, cu fălcile încleștate și mușchii în tensiune. Dănuț simți un mic regret.
— Îi facem o cazemată lângă corcoduș, îl ținem acolo, spuse.
Mușchii Alinuței se destinseră, iar sângele își făcu loc prin capilare cât s-o îmbujoreze.
— O să-ți facem o cazemată, îi șopti mielului. O să-ți aducem iarbă și apă și ciuperci și o să stăm cu tine toată ziua. Dănuț dimineața, până pleacă la școală, și io după-masa, după ce adoarme Buni.
Mielul se uita în gol, la fel de interesat. Ținea gura puțin deschisă. I se vedeau dinții mărunți, de copil.
— Seamănă cu Iisus, lăsă Alinuța să-i scape. Așa se uită și el din icoane.
Dănuț nu știa ce să răspundă. Mângâia mecanic mielul pe coaste și era puțin dezamăgit de lipsa de reacție.
— Mă, cârlanilor, se auzi de peste gard vocea lui nea Pălămidă. Mă, ăla nu-i mielu' meu?
Copiii tresăriră. Simțeau mai curând rușine, că nu putuseră să-l salveze pe Vasilică așa cum îi promiseseră. Dănuț s-a ridicat și a tras ușor de cablu. Iisus-Vasilică îl urma fără să protesteze. Alinuța mergea tristă, cu degetele pierdute în buclele de pe creștetul mielului.
— Să nu plângi, a șoptit Dănuț.
