Mergem agale, cu gândul că speranța este sursa răului. Spațiul conștiinței se comprimase, intrase într-un mic bazin cu pereți de sticlă și apă tulbure. Gândul luase chipul unui crap mărișor și înota în bazin fără panică, dar căutând o ieșire. Din când în când încercam să-l prind, fără prea multă convingere. Respiram greu, cu inspir scurt și expir lung și subțire. La fel ca David Lynch, sunt bolnav de emfizem. E o boală bună, lungă, care te curăță de speranțe cum curăță toamna crengile de frunze.
Bolile lungi au darul de a încetini timpul. Devii atent la detalii. La respirație, la ritmul de fond al acțiunilor. Ești captiv într-o bulă imobilă în pleura lumii. Lucrurile se mișcă prea repede, dar poți contempla decorurile mărunte și nebăgate în seamă; sau, dacă nu ești prea slab de înger, ritmul lent și tragic de sub agitația vitală. O boală lungă este un punct de observație a entropiei.
Emfizemul se strecoară șuierător în tot ce scriu. Propozițiile se fac mai scurte, cât un inspir, când îmi pierd suflul mă opresc și strecor o apoziție. Sunt atent la ritm, mai mult decât s-ar cuveni, o atenție tiranică, de bătrân care tocmai a căpătat conștiința morții, pun virgule în tot locul, elidez sau lungesc vocale, aglutinez cuvinte pentru a dicta ritmul lecturii, pentru a arăta, în fond, cum arată decăderea din locul de unde vorbesc.
Alteori încerc să arăt dispneea prin pozele pe care fac. Micul vertij al spaimei de sufocare, mirosul de tuberculoză al clădirilor vechi, ferestre întredeschise, pustiu, o singurătate vastă și, habar n-am de ce, sărată.
