Acum foarte mulți ani am scris un mic eseu care se chema En deçà des préfaces : mises en scène de la subjectivité. E de departe cea mai continentală chestie pe care am produs-o vreodată și finalul simbolic al unei tinereți foucaldiene. Vorbeam dintr-un loc pe care mi-l scobisem între Genette, Derrida și Foucalt. Pentru nevoile cauzei (în speță aveam nevoie de o notă), căci la momentul ăla citeam cu precădere filosofie analitică. În pomenitul eseu arătam că prefața, scrisă la final, ca bilanț al operei, dă adesea seama de ceea ce nu poate fi cuprins în operă — ipoteze abandonate, frământări, îndoieli, motivații personale, edificii teoretice tacite, mici reparații morale pentru subiect, si-aici mă gândeam la serile în care plecam din bibliotecă cu unghiile vinete.
Îmi amintesc (cu stânjeneală) de eseul ăla de câte ori îmi recitesc vreo poveste. În scris rămâne foarte puțin din ce-am fantasmat și trăit în timp ce scriam. Uneori simt nevoia unui textuleț liminar, note de subsol sau de final, dar e o simplă încercare de a scăpa de un soi de vină că trăiesc ceva frumos și viu din care dau doar o fărâmiță de spectru. Ieri, sărbătorind Crăciunul cu Decameronul lui Pasolini, am văzut punerea în scenă a ideii ăsteia.
