— Hai, părinte, nu citești stâlpii? a întrebat cineva.
Popa Pănculescu s-a desprins cu greu de televizor. A intrat în camera mortului, cu un mic alai de rude după el. A deschis cartea și a început să îngâne, trăgând cu urechea spre camera în care era televizorul. Când a terminat au răsuflat toți ușurați și s-au întors să vadă revoluția-n direct. Au rămas acolo o vreme.
În cele din urmă sicriul a fost ridicat și dus la dric. Convoiul s-a pus în mișcare și-n câteva minute era strivit între două coloane de muncitori cu drapele găurite. Am ajuns la biserică printr-un noian de strigăte și pocnituri. Era încuiată. Cheia o ține dascălu. Numai că dascălu nu era acolo, ci la revoluție. Convoiul s-a răspândit în curtea bisericii. Câțiva oameni au luat sicriul din dric și l-au pus în pridvor, sub niște picturi afumate despre care se credea că-i aparțin lui Grigorescu. Nu se uita nimeni la mort.
Așteptarea se lungea ca o râmă pe care-o tragi de cap din pământ. Oamenii-l înjurau conștiincios pe dascăl. Câțiva au plecat la revoluție, să-l caute. În pofida tuturor așteptărilor l-au găsit destul de repede, asudat și răgușit. Am intrat în biserică. Popa a reușit să facă abstracție de ce era afară și a rostit un elogiu de care încă-mi amintesc cu drag. Când am ieșit începea să se întunece. Convoiul a mers mai repede decât se cuvenea.
La cimitir a fost urât și trist, era aproape întuneric. Spre podul lui Saligny se vedeau trasoare. Am avut senzația că trăiesc niște momente importante și mi-am propus să nu uit nimic; tot ce-mi amintesc cu exactitate e că mi-am zis asta.
