Visez uneori, la câteva luni odată, că tot avutul meu se găsește într-un loc expus†, într-o cămăruță cu ușă foarte șubredă, cu geam, cu o broască veche care se încuie o singură dată cu cea mai generică dintre chei, aia cu trei dinți. Tema acestor vise nu este teama pierderii posesiunilor lumești, ci precaritatea. Tot ce am — sau sunt, pentru că visele nu știu să facă distincția între auxiliare — este la îndemâna oricui.
Când m-am trezit azi-dimineață mi-am amintit momente distincte în care a trebuit să trec peste stânjeneala sau spaima că spun prea multe despre mine în vreo poveste. Apoi mi-am amintit alte momente în care am descoperit că mi-au scăpat lucruri mult prea intime, pe care nu le-aș încredința altcuiva care nu sunt eu.
O particularitate interesantă a viselor ăstora e că eu nu locuiesc acolo, dimpreună cu lucrurile mele. Ajung la ele doar când am nevoie de câte ceva. Intru, mă minunez de cât sunt de expuse, iau ce-mi trebuie, încui și plec.
† În visul de azi-noapte cămăruța era chiar în fața Universității. Alteori e pe Schitu Măgureanu, unde se găsea corespondenta ei din lumea diurnă. De obicei avutul ăsta constă în cărți, dar noaptea trecută era vorba de un cuțit de bucătar, mare și foarte ascuțit.
