În ultimul deceniu am dezvoltat năravul de-a citi Houellebecq ori de câte ori sunt bolnav. E o plăcere pe care-o savurez pe îndelete, în mușcături mici, ca pe o bucățică de cavit de pe vremuri.
Zilele-astea mă lupt cu o gripă, am capul greu și mintea înceată, nasul roșu, gâdilături în mușchi și acea bucurie mică și vinovată de a mă ști bolnav.
Aseară, înainte de a mă prăbuși în pat, am scos din bibliotecă La poursuite de bonheur, un volum plin de versuri deprimante care mi-au picurat carmol pe suflet. Stăteam lungit și citeam, pe alocuri cu voce tare și spartă, îmi suflăm nasul, notam câte-un stih care-mi atingea sufletul frăgezit de boală, mă înduioșam de chinul poetului, mă entuziasmam când dădeam peste crâmpeie din chinul meu, pe scurt — o bomboană cu menthol, verde și conică. Și-n timp ce sugeam bomboana asta, am dat peste un vers banal și sec
j'étais seul Rue de Rennes
și inima mi s-a umplut de un ghem încurcat de amintiri.
În 1999, în lunea Rusaliilor, am plecat spre bibliotecă. Nu știam nici că sunt Rusaliile, nici că Sorbona e încuiată. Adia un vânt răcoros, cerul atârna până spre pământ, oamenii dispăruseră. Am plecat spre Montparnasse, nu-mi era prea clar ce să fac cu ziua aia. Mergeam fără țintă sau noimă. Am mers așa, singur pe lume, până mi s-a făcut poftă de scris. Am cotit pe Rue de Rennes, am ajuns la Sena, nu mirosea prea rău, am coborât pe chei, mi-am scos caietul roșu și stiloul. Vântul risipise norii. În anul ăla, în cea mai vastă singurătate, am scris cel mai liber și autentic (i.e. solipsist și inutilizabil).
A doua amintire e din primăvara lui 2006. Multe biblioteci erau închise, erau greve peste tot. Mă trezisem cu mai mult timp liber decât îmi doream. Îl umpleam cu lecturi din filosofi analitici, cu blues și exerciții sofistice. Într-o zi mi-am cumpărat o muzicuță (aveam obiceiul să-mi iau câte o muzicuță când ajungeam la Paris), o Marine Band zgomotoasă și foarte obraznică. Mergeam pe Rue de Rennes. Aveam muzicuța în buzunarul pardesiului, o țineam strâns, îmi ardea mâna. Când ești singur pe stradă, pe lume, nu îndrăznești să scoți muzicuța din cutie și să te bucuri de soarele palid al primăverii.
Ultima amintire din ghemul care mi-a oprit inima e de pe altă stradă, Rue de Vaugirard, în noiembrie 2003. Derrida era bolnav, își anulase seminarul. Lumea era amară și rece. Purtam un trenci verde și niște idei confuze. Am ieșit buimac din biblioteca de clasice a Sorbonei. Cerul atârna jalnic, susținut doar de fleșele catedralelor (asta e prima propoziție din primul capitol al tezei mele). Am plecat spre Luxemburg, să văd copaci vii. Am mers puțin pe niște alei cu pietriș alb, mi-am golit mintea de referințe, am ieșit din grădină, am privit fotografii mari agățate de gard, arătau frumusețile sau poate ororile lumii. Am făcut stânga pe Rue de Vaugirard. Cerul, asfaltul și vântul aveau aceeași culoare, un gri-vinețiu nesfârșit. Am dat peste o fată, stătea pe soclul gardului grădinii și desena în tuș clădirea Adunării Naționale. Am văzut, răsfrânt în ochii ei, necuprinsul singurătății mele. A fost frumos și trist, nici măcar nu știam să zâmbesc. Am mers mai departe, am ajuns într-un anticariat ticsit de texte antice, am cumpărat Parva Naturalia și dicționarul lui Bailly și am plecat spre casă.
După ce-am descâlcit nodul amintirilor inima a pornit să bată din nou, mai tare și mai cald, febril. Singurătatea de-acum e foarte diferită de aia de-atunci. La fel de vastă, dar imobilă, fără vânt sau așteptări.