Duminică am zărit un tânăr printr-o vitrină. Stătea adunat, repliat asupra tristeții sale, încercând din răsputeri să n-o lase afară; se temea probabil că, odată eliberată, ar putea pârjoli întreaga lume ca focul unei molimi. Avea privirea stinsă și tulbure, țintuită în masă, ca bețivii melancolici din Belle Époque, spatele făcut seceră, îndoit sub o greutate mai mare decât putea duce (Dumnezeu mai face și erori de calcul); ținea o mână ascunsă între coapse, cu cealaltă se sprijinea de masă, să nu se prăbușească în hăul fără fund al nefericirii.
M-am oprit o clipă, să-l văd mai bine, ca să știu ce să descriu în caz că aș avea vreodată sufletul să supun un personaj unor asemenea cazne, și mi-am dat seama cât de strâmb judecasem scena.
Privirea moartă a tânărului era țintuită în ecranul telefonului; se repliase asupră-și ca să se facă mai mic, să se poată lăsa absorbit cu totul în labirintul de circuite imprimate din spatele sticlei. Am râs puțin de eroarea de calcul pe care-o făcusem și mi-am văzut de drum, cu gândul la B.F. Skinner. Dacă Skinner ar avea vreun pic de dreptate pe lume, trebuie că suntem deprimați din pricina telefoanelor.
Am zâmbit în barbă și mi-am zis că „Etiologia mobilă a depresiei” ar merita o voce în Enciclopedia lumilor posibile pe care-am început s-o scriu.
