Nesiguranța tinereții ne împinge să căutăm încurajări și confirmări, la fel cum tristețea vârstei de mijloc ne cere să formulăm scuze și explicații pentru trădarea speranțelor. Cu timpul, după ce trecem peste resemnarea de a fi noi înșine și peste dezamăgirea de a fi doar atât, deschidem stiloul și carnețelul și desenăm linii paralele.
În 1999, la 22 de ani, am petrecut o lungă după-masă de vară în librăria ezoterică Gibert Jeune de pe Cheiul Saint-Michel. Am frunzărit o sumedenie de cărți, cu ochi rotunzi de amuzament, am citit câteva pagini despre Paracelsus, câte ceva despre Newton și un capitol întreg despre zodia mea dintr-un tratat savant de astrologie. Prea multe lucruri din acel capitol erau despre mine — în traducere mai exactă, prea multe lucruri din acel capitol veneau să mă încurajeze și să-mi confirme osebite proiecții și prejudecăți. În afara faptului că am scris niște Confesiuni ale sfântului Mijomir și că i-am dat voce lui Gavagai, Dumnezeul ales al Nepalului, n-aș putea spune că sunt aplecat spre misticism sau dăruit pentru o părere de viață spirituală, dar, în acea după-masă, poate din pricina locului sau a poziției vulnerabile de student sărac și singur prin Paris, m-am găsit legănându-mă în liniștea unui capitol despre zodia leului. E o amintire prețioasă.
Acum câteva săptămâni am trăit o experiență asemănătoare, în timp ce savuram deliciile autodiagnosticului psihiatric — un soi de horoscop pentru oameni care l-au îndrăgit pe Sextus Empiricus. Când mi-am descoperit patologia, zgomotele lumii au căzut și s-au așternut într-un covor de foșnete, aerul s-a încălzit, am devenit imponderabil. Aveam răspunsuri, explicații și scuze pentru toate întâmplările și ezitările trecute; aveam și certitudinea că n-o să pot schimba nimic. Aveam o teorie unificată a câmpului personal. Poveștile pe care le scriu — o urmare a patologiei; ceea ce scriu — un simptom; tot ce fac și mai ales tot ce nu pot să fac — consecințe ale tulburării. Totul era limpede și curat și cristalin ca adevărul. Înțelegem în fine de ce spunea Gavagai că e ubicuu și numinos.
Mai târziu, în timp ce investigam patogeneza, mi-am dat seama că descoperisem intriga și miza unei mase textuale pe care o adunam fără scop sau direcție. Se contura o carte — care-o să sfârșească tot într-un sertar, pentru că patologia mă împiedică să public.
Nesiguranța tinereții ne împinge să căutăm încurajări și confirmări, la fel cum resemnarea vârstei de mijloc ne cere să formulăm scuze și explicații pentru trădarea speranțelor.