Violența unui eveniment și potențialul său entropic sunt plachii de pește distincte, diferite ca oul și castana1. Un eveniment violent cere adesea o corecție imediată, unul minor tinde să fie ignorat.
Fie un sistem oarecare, e.g. o încăpere. Cineva sparge un pahar. Evenimentul este violent și amenință să facă încăperea inutilizabilă. Sub amenințarea acestui potențial entropic uriaș, persoana care a spart paharul se va apuca să adune cioburile, să verifice de câteva ori dacă le-a adunat pe toate, să ia seama la starea sistemului. A doua zi, acel cineva își ia micul dejun; din nebăgare de seamă, scapă niște firimituri pe jos. Pentru că se grăbește, le lasă acolo și pleacă să-și vadă de treabă, în alte sisteme. În timp, uită de firimituri; își amintește doar când incidentul se repetă. După câteva repetiții, potențialul entropic al evenimentelor se actualizează; devine clar că e nevoie de aspirator sau chiar de curățenie generală. Din acel moment, omul va începe să trăiască cu entropia în sistem, nu va mai fi atent la ce dă pe jos, cu gândul că oricum o să potențializeze din nou murdăria, cât de curând. În curând, omul își dă seama că nu mai are niciun chef să intre în sistemul plin de firimituri și începe să mănânce în oraș, unde entropia bucătăriei este problema altcuiva.
Chiar dacă nu are aerul, istorioara de mai sus este povestea României. Ruina Rumâniei nu se datorează unui eveniment catastrofic, ci unei serii nesfârșite de neglijențe urmate de stări de nepăsare. În timp, țara a devenit de nelocuit, iar oamenii ei se duc să mănânce o pâine în alte bucătării.
1 Am furat această comparație de la străbunicul meu spiritual Robert Burton.
PS Pe aceeași temă, teoria loazelor.
