Primul contact cu moartea a fost de Moși. Morții erau niște tăvi. Pe tăvi erau farfurii pline cu mâncare și căni cu vin și cireșe legate de toartă. Bunica umplea casa de fum de tămâie și spunea numele fiecărei tăvi. Priveam captivat printre zăbrelele spătarului unui scaun și inhalam tămâie, așteptând nerăbdător să primesc ceva. Am primit un mort-copil. Alexandru. Am mâncat emoționat. Simțeam că devin Alexandru, că mor câte puțin, cu fiecare înghițitură. Sâmburii cireșelor au fost ultimele fărâme de viață, pe care le-am pus cu grijă într-un colț al tăvii.
Mai târziu, după ce redevenisem eu însumi, mi-am dat seama că pot fi un mort-copil ori de câte ori beau apă-moartă din cana-Alexandru. Într-o zi, la începutul toamnei, n-am mai avut nevoie de cană. Puteam deveni Alexandru oricând aveam chef. Sau Milivoj. Ori Mihăiță. Era bine și cald. Descopeream prietenia.
Morții-copii nu aveau nimic sinistru. Nu aveau fruntea rece, nici fața împietrită, nu amenințau să devină strigoi. Erau niște copii mai mici pe care trebuia să-i apăr de ceva. De viață.
Acum, matur și insensibil, am ochii umezi și inima plină.
