Cele mai frumoase povești japoneze pentru copii este o carte frumoasă și roșie. Mi-a înseninat seara de acum două seri.
Cunoșteam o bună parte dintre povești (le citisem în copilărie, în cartea Povești japoneze apărută la Ion Creangă pe la începutul anilor '80). În timp ce savuram peripețiile personajelor (le asezonasem cu niște turtițe de orez expandat pe care mi le procurasem în prealabil), m-am gândit că poveștile-astea m-au marcat mai mult decât m-aș fi așteptat. Acum, la vreo 30 de ani de la prima lectură, îmi dau seama de forța lor devastatoare. Momotaro, Degețel cu săbiuța lui dintr-un ac, statuile care-i oferă pălărierului o prăjitura de orez (m-am întrebat multă vreme ce gust o avea) ori iepurele din lună sunt spectre care m-au bântuit toată viața și au făcut-o mai suportabilă.
Traducerea pe care o propune Veronica Sidon este fluidă. Textul curge lin, iar lectura ar putea continua la nesfârșit. În plus, această fluiditate are darul de a amortiza eventuale șocuri (e.g. a-ți imagina o maimuță care-și scoate ficatul și-l lasă agățat de o creangă). Punctul forte al traducerii, le plat de résistance, este lexicul. Traducătoarea iubește cuvintele. Fiecare pagină este o mărturie a acestui amor. Părinții vor fi foarte bucuroși de numeroasele ocazii de a-și învăța copiii cuvinte noi sau de a le aminti cuvinte folosite mai rar.
Gusturile mele îndoielnice îmi dau ghes să spun că mi-ar fi plăcut foarte tare ca eventualele șocuri să nu fie amortizate de fluiditatea textului. But this is just me; bine că poveștile pe care le scriu nu se adresează copiilor.
La final, ar trebui să vă spun că lectura de-acum două seri trebuia să răspundă unei întrebări, anume în ce măsură felul în care scriu povești a fost influențat de poveștile japoneze. N-am ajuns la niciun răspuns, pentru că textul m-a furat prea tare și n-am mai luat seama la comparații.