Dacă națiile ar fi ca oamenii, imnurile ar fi niște devize. Din deviza unui om poți afla foarte multe despre el; în mod analog, dacă ne încredem în analogii, din imn ar trebui sa aflam o groază de lucruri interesante despre un popor. Ia să vedem.
„Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte
În care te-adânciră barbarii de tirani.”
În starea lui naturală, românul stă și picotește, fără să ia seama la ce se întâmplă în jur; această nebăgare de seamă favorizează instalarea barbarilor de tirani în posturile-cheie ale aparatului de stat; din aceste posturi, prin metode specifice, tiranii adorm poporul cu televizorul. Somnul românului este adânc, adică fără griji sau responsabilități. Ca să-l trezești, e nevoie să-i cânți.
„Acum ori niciodată croiește-ți altă soarte
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.”
După ce l-a trezit pe român, în primul distih, imnul încearcă acum să-i inducă sentimentul urgenței. Apoi îl anunță că soarta nu-i e gravată în piatră și îl îndeamnă să nu se culce pe urechea resemnării. Noua soarta pe care trebuie să și-o făurească românul e atât de sclipitoare, că îi năucește pe dușmani. Nu înțelegem prea bine de ce-or fi cruzi dușmanii, întrucât un om care doarme buștean nu-ți inspiră deloc dorințe sadice. Dar poate e o licență poetică.
„Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman.”
Românul nu e doar adormit, neatent, iresponsabil și resemnat, mai e și fudul. Nimic nu-l mobilizează mai tare decât dorința de a se da în stambă. Le-arată el lor cine-i românu. Să dea dovezi la lume, ca la Certeze și Buzescu, este rațiunea de a fi a românului. (Să notăm, o dată în plus, sugerarea urgenței). Dovezile pe care trebuie să le aducă românul sunt de un tip particular: originea sa nobilă.
Strămoșii românului, străromânii, erau din nefericire analfabeți și deci nu puteau ține arhive ca-n occident. Din acest motiv, românul a căpătat un soi de obsesie genealogică.
„Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-n lume,
Triumfător în lupte, un nume de Traian.”
Forța românului nu vine din ceea ce este, ci din ceea ce a fost. Pentru a-și face curaj se dă un pas înapoi și se gândește la scofalele înaintașilor. Și se gândește până începe să picotească din nou. Acum, de ce păstrează românu-n piept numele de Traian, n-aș putea să vă spui. Poate e o altă licență poetică. Poeților li se permite orice.
„Înalță-ți a ta frunte și cată-n giur de tine
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii.”
Poziția inițială a românului este cu fruntea plecată. E nevoie să-l strigi ca să-și ridice ochii. Voinicii stau ca brazii, adică nemișcați, și nu le trece prin cap să facă ceva, după cum reiese și din versul următor:
„Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi la stâne,
Bătrâni, bărbăti, juni, tineri, din munți și din câmpii.”
Mulțimea, în starea ei inițială, este dezamorsată. La fel ca-n marile frământări ale istoriei naționale, este nevoie de agitatori pentru a scoate poporul din letargie. Din versuri deducem că poporul român este format exclusiv din bărbați. Aceștia sunt liniștiți până vine agitatorul, și apoi, una-două, devin violenți ca un grup de suporteri. Lupul în stână ucide inutil, și e de mirare cum de a riscat Andrei Mureșanu o atare comparație.
„Priviți mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți.”
Românii trăiesc într-o societate paternalistă și simt nevoia să fie aplaudați de bătrânii satului atunci când încep să se comporte ca un grup de suporteri. Bătrânii sunt „mărețe umbre”, adică au iz de igrasie și fac rău la reumatism.
„Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
‘Viață-n libertate ori moarte!’ strigăm toți’”
Versurile sunt așa de eroice, că te și miri că și-a băgat cineva coada să-i lipsească pe români de libertate.
Strofa a cincea propune o interesantă comparație între antici și moderni, din care anticii ies un pic șifonați; li se conced, totuși, circumstanțe atenuante: „a pizmei răutate” și „oarba neunire”.
În strofa a șasea, România (unită) este numită „mamă” și este ilustrată în timp ce „blastămă cu lacrimi în ochi pe orișicine”.
Strofa a șaptea ne ilustrează blestemele: „De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă”. În aceeași strofă se avansează și ideea că o mamă ți-ar putea cere să treci prin foc și sabie, dar nu se specifică dacă mama e fachir.
În strofa a opta se povestește despre un iatagan (sabie turceasca) și un cnut (bici cu plumb în sfârc).
Strofa a noua ni-l arată pe român ca fiind o vită ce poartă jugul robiei:
„N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui robie
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm.”
Vitele sunt fermecate, pentru că vorbesc, iar cineva – despoții – vrea să le taie limbile.
În strofa a zecea aflăm că, în stare naturală, românii stau cuminți în pătrățelu lor.
„Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri.”
Distihul ăsta sună a mantră MISA, dar trebuie să ne resemnăm, din lipsă de alt imn.
Să vedem însă de ce trebuie să se unească românii în maniera mai-sus indicată:
„Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri.”
Românii trebuie deci să se unească (în cuget, simțiri) ca să se plângă și să pârască.
Strofa a unsprezecea, ultima, arată că-n fruntea armatei și, de ce nu, a țărei, trebuie să stea preoții.
Finalul imnului dă glas speranței românului de a nu mai fi sclav.
Deșteaptă-te române a fost scris de Andrei Mureșanu când îi era frig, într-o noapte de iarnă din 1848 și pus de îndată pe muzică de Anton Pann. A devenit imn național în urma tulburărilor de stradă și revoluției din 1989, când românii credeau că se deșteaptă și nu luau seama la anacronisme.
