Sunetul muzicii (Mongolia, 1965), regia Cengiz Ambakay
Sunetul muzicii este o capodoperă și a fost aclamat ca atare atât de critici, cât și de publicul mai larg. Filmul pare a spune povestea unui copil, însă atinge subiectul mai larg al umanității.
Subutay, eroul filmului, este un copil surd din Mongolia. Neajunsul personajului îi dă regizorului prilejul de a prezenta o sarabandă de imagini sublime fără sonor, cadre largi din stepa mongolă, scene de vânătoare cu șoimi, turme de cai, măgari solitari… Înțelegem din acest mic eseu cinematografic că surzenia nu este un handicap, ci doar starea premergătoare dobândirii unei abilități mirabile de a găsi imagini frumoase acolo unde alți oameni văd doar scene terne. Mai mult decât atât, puținele scene cu sonor conțin sunete de neînțeles, iar limba în care vorbesc personajele este inventată; Ambakay încearcă să-l convingă pe spectator că e doar o întâmplare că aude și a învățat să dea un sens sunetelor.
Captiv în universul mut și absurd al filmului lui Ambakay, Subutay nu cunoaște sunetele. Dar într-o noapte, în timpul unei sărbători pentru Zeul Cer, copilul află că există ceva dincolo de percepțiile sale. Oamenii stepei bat în tobe mari, iar vibrațiile din aer și pământ ajung la Subutay și-i transmit un entuziasm neașteptat, care îl intrigă și pe care și-ar dori să-l înțeleagă. Scena este puțin înfricoșătoare pentru spectatorul slab de înger, deoarece volumul crește amețitor; Ambakay pare că vrea să transmită vibrațiile din ecran în lumea reală de dincoace de acesta.
Punctul culminant al filmului este sacrificarea lui Subutay. Oamenii stepei nu practică sacrificii umane, ci doar un simulacru: pun copii pe o pătură din pâslă și-i aruncă în sus cu gândul că Zeul Cer își va lua singur victima dacă se simte astfel înclinat. Iar Zeul Cer, înduioșat de dorința copilului de a simți sursa entuziasmului de care este posedat, îl ia la sine și-i oferă darul auzului. Subutay devine păstor al cailor celești, iar sala este inundată de Sonata pentru vioară nr. 1 în Sol minor a lui Bach.
