Uneori, în timp ce hoinăresc, aud o voce mică și nazală spunând „Zan zen zan zazazin”. Aparține unui coleg din școala generală. A fost pus să citească lecția « Dans un grand magasin ». Profesorul urla. Se făcuse roșu la față, era exoftalmic, exoflebic — se vedea cu ochiul liber cum i se îngroașă venele de la tâmple.
Era un profesor tare furios. Ne așteptam mereu să moară, să-i plesnească venele-alea, ochii sau inima. Era slab, cu buze foarte subțiri, cu aer de ofițer din filmele cu nemți. Poate mâncase multă bătaie în copilărie, sau fusese supus unor umilințe groaznice în adolescență, când ustură mai tare. Acum, mare, cu putere peste niște copii captivi, se răcorea bătând cu sălbăticie și se hrănea cu spaima pe care-o provoca.
Sadismului violent îi priesc sistemele penitenciare — școli, pușcării, orfelinate — sau instituțiile foarte structurate — armată, familie patriarhală, corp medical. Raporturile de putere sunt definite clar și aprioric, impunitatea este prea des garantată. Sadismul violent e un spectacol imprevizibil, dublat de o amenințare permanentă. Este însă ceva ce poate fi înțeles, digerat. Cealaltă formă, sadismul molcom, fără componenta histrionică, fără martori, fără satisfacție aparentă, cu raporturi de putere definite ad-hoc, este mai greu de încorporat. În curând va trebui să trăiesc așa ceva — o personajă, întâmplător sanctificată pentru contribuția în disputele hristologice, urmează să-l chinuie pe un personaj care îmi e drag.
O să fie tare greu.
