Roțile trenului duduiau anost, du-du, du-du. Doamna cu păr încrețit (permanent) ațipise. Din când în când deschidea gura, când mușchii mandibulei începeau să se relaxeze, dar tresărea imediat și se trezea speriată. Privea năucă în jur, își îndrepta spatele și pieptarul rochiei și se uita stânjenită pe geam. În scurtele răgazuri în care era trează, ceilalți călători încercau să înfiripe o conversație timidă. Eu tăceam. Mă uitam în gol. Din când în când închideam ochii. Mă gândeam, cât puteam de serios, la responsabilitatea călătorului. Dacă adoarme, ucide în fașă orice conversație timidă. Ca Neoptolem care l-a apucat pe Astyanax de picior și l-a zdrobit de zidul Troiei. Unui călător adormit îi pot supraviețui doar șoaptele îndrăgostiților.
Lângă doamna iresponsabilă care tot adormea stătea un domn înalt și brunet. Avea ceva neplăcut, ca o carie-n miezul ființei. N-avusese cel mai bun start în viață, dar recuperase puțin pe parcurs. N-am citit niciodată „Start spre viață”. Un titlu neinspirat e ca un copil vorbăreț care-și demască părinții. Domnul înalt și brunet nu fusese un copil vorbăreț. N-avusese tată, crescuse înconjurat de femei și devenise un mic tiran casnic. Din inerție, când rămăsese singur pe lume și ajunsese holtei, a continuat să exercite tirania asupră-și. Se îmbrăca prea îngrijit, își lustruia pantofii prea tare, se străduia până la depersonalizare. Mirosea a parfum, a gel de păr, a apă de gură, se învăluise într-o cacofonie olfactivă care-ar fi trebuit poate să mascheze ceva, acea carie din miezul ființei. Ca ocupație era samsar de câini sau agent imobiliar, ceva intermediar.
Lângă el, în fața mea, era o doamnă brunetă și cârlionțată, cu strungăreață și buze de un roșu prea puțin natural. Se-ndrăgostise de taică-su-n copilărie, după scripturile lui Freud, și nu-i trecuse niciodată. Pentru contrast, se măritase cu un om moale, pe care-l disprețuia puțin. Intra mereu în legături cu bărbați pe care-i credea puternici, secretari de filială locală de partid sau șefi de direcții fără de care planeta n-ar fi putut să se-nvârtă, efectiv. Era ceva foarte apetisant în doamna asta, nu bovarismul dulceag, ci transparența, faptul că toate mecanismele sufletului ei erau la vedere, impudice, se mișcau permanent și febril, hipnotic.
— Foarte cald, a spus doamna cârlionțată, făcându-și vânt cu un dosar-plic.
— Mă duc să vorbesc cu controlorul, a bravat domnul înalt și brunet. Așa ceva e inadmisibil. Am crezut că se va remedia, a încercat să-și scuze lipsa de implicare și aplomb.
S-a ridicat și a ieșit din compartiment. Am închis ochii. Am așteptat ca vaporii de parfum să mi se așeze în păr și pe haine și am tras aer în piept. Am ațipit.
Se făcea că eram într-o căruță neagră, cu coviltir și roți de lemn, trasă de un singur cal. Eram pe un drum de țară prăfuit, nesfârșit. După haine și după port eram în secolul nouăsprezece. După o vreme, sau poate instantaneu, am ajuns într-un sat. Casele erau mici, din chirpici, tencuite cu lut și spoite cu var alb. Înconjurate cu garduri mărunte de-o șchioapă, din pietre rotunde. Am coborât din căruță și am luat calul de căpăstru, să nu-l sperie vreun câine. Era cald. Alb. Am ajuns pe un islaz cu iarbă pe jumătate uscată. Am făcut tabără acolo, am dat jos din căruță un ceaun, o măsuță, o trusă cu instrumente, un scaun pătrățos. În mânerele scaunului și-n picioarele din față erau bătute-n cuie niște chingi de piele. Eram, poate, torționar amator. Sau frizer. În jurul meu erau mai mulți săteni, se înghesuiau să vadă. Pe scaun, legat de mâini și de picioare, era un țăran înalt și brunet. Îi îmbrăcam un dinte în aur. Eram deci hrisostomatolog. Unora le îmbrăcam dinții-n aur, altora le auream gura — le dădeam darul profeției. Pe scaun, legată de mâini și de picioare, era o doamnă cârlionțată și cu ochi migdălați. O șalvaragioaică cu șolduri pline, glezne subțiri și papuci verzi cusuți cu fir de aur.
— Zice că-i stricat, ne informă domnul înalt și brunet din pragul compartimentului.
Am deschis ochii. Dincolo de geam, lumea era plină de gunoi.
