Noroc că nu sunt mai slab de înger*.
Duminică m-am încumetat să intru în magazinul Unirea. N-aveam de gând să cumpăr nimic, căutam doar să mă bucur de o stare — o singurătate densă, cu accente de plictis și note subtile de anxietate. Așa că am intrat cu bucurie.
La parter am găsit o doamnă care dormea. Stătea pe scaun, cu capul puțin pe spate, în mijlocul unei insule unde se vând abonamente de celulare. În mâna dreaptă, inertă pe coapsă, ținea telefonul. Accentele de plictis ale locului bat orice algoritm care caută să țină ochii captivi în ecran. La punctul ăsta am tresărit puțin, mi-a trecut prin cap că trăim într-o lume de Alecși din „Portocala mecanică“, ce se supun benevol supliciului de a privi hipnotizați grozăviile lumii. E un gând pe care l-aș pune mai degrabă într-un insectar, mă tem să-l las să mi se foiască prin creier.
La etajul întâi am dat peste niște manechine delicioase — o fetiță cu privire fixă și absentă, despre care aș putea lesne presupune că e o simplă părere datorată anxietății induse de loc, dacă n-aș avea dovada prezenței ei pe un negativ, și un grup de tinere încremenite într-o petrecere fără sfârșit și fără sens. Am mai dat și peste o tresărire. Un magazin închis, mai mare decât mă așteptam, întunecat în partea din față și luminat în depărtare, promițând fiori și poate mai mult.
La etajul al doilea am întâlnit un hol de poveste, cu pernuțe catifelate legate cu fâșii lungi de pânză, de un roșu pe care industria ospitalității îl crede matrimonial. E un spațiu ideal pentru un bal care îmbină grotescul și duioșia. Chiar dacă nu mai sunt sprinten, nu mi-am putut refuza plăcerea unei piruete stângace.
Am străbătut sala de bal și m-am îndreptat către aripa Călărași, unde era un magazin despre care am spus acum câțiva ani că e locul singurătății absolute. Rafturile erau pline de nimicuri din China și — neașteptat — cărți din Belgia. Am cumpărat de-acolo o lucrare despre Leopold al II-lea și cartea unui ciclist belgian, Philippe Gilbert — « Mon année de rêve ». Am așteptat aproape jumătate de oră să apară vânzătoarea, să pot plăti cărțile. Acum, însă, magazinul era închis. Probabil e așa de câțiva ani. Sau cine știe, parcă se aud zgomote din interior. Mi-am închipuit o creatură închisă acolo, săpând încet, cu unghii tocite, în placa etajului. Aducea a om, dar era lipsită de umanitate. Era nefiresc de albă, goală, cu coapse lungi și slabe. Mergea ca patrupedele. Un șir des de fiori a început să-mi urce pe șira spinării. M-am întors încântat și m-am îndreptat spre aripa Splai, unde am găsit miros de mucegai, urmările infiltrațiilor de la ultima furtună. Un alt monstru care săpa în placă și în grinzi — părăsirea.
* Îngerul meu e o făptură vânjoasă, cu aripi prăfuite și carne de om putrezit printre dinți.
