Singurătatea macaragiului ar fi trebuit să fie un roman proletcultist despre nașterea conștiinței de clasă într-un acvariu strâmt de metal și sticlă; din păcate s-a dovedit a fi un experiment simplu și pedestru din genul perimat al literaturii existențialiste, în care punctul culminant este dezamăgirea care urmează trezirii la conștiința de sine.
În primă instanță macaragiul (pe numele său complet Iordan Astene) ajunge să se creadă un mic zeu inutil, care vede tot din înălțimile postului său de lucru. Apoi, în timpul unei ședințe de sindicat, ascultându-se mirat cum își face autocritica, ajunge să își contemple umanitatea. În cele din urmă, în singurătatea cabinei sale, departe de oamenii pe care îi privește cu un dispreț distant, Astene ia act de nesfârșitul deznădejdii în care se scaldă. Este inutil să trăiască, la fel de inutil să se sinucidă, fără noimă să își găsească vreun rost și fără rost să caute o noimă a lumii și vieții.
Mare bucurie că nu s-a deranjat nimeni să scrie cartea asta.
