Restaurantul Monte Carlo din parcul Cișmigiu stă pe o mică peninsulă circulară de ciment. Este un loc foarte căutat pentru nunți: poziție bună, orchestră de muzică lejeră, ospătari bătrâni, care știu încă meserie, mâncare proastă – dar asta nu contează când trăiești într-o cultură a formelor fără fond. În prezent, localul se renovează. Not available.
După o vârstă, nunțile devin complicate. Zic de alea personale. Fără iluzii, cu inima puțin strânsă în fața perspectivei solilocviilor care căptușesc bătrânețea.
Nu am un temei pentru credința asta, dar sunt gata să bag mâna-n foc după castane că leacul pentru o bătrânețe în singurătate este să spargi timpul în tabieturi. Cât s-o putea.
Nu am temei nici pentru credința că ocupanții hidrobicicletei din plan apropiat sunt la-ntâlnire și se cunosc de puțină vreme. El se vrea relaxat. Se ține delicat de marginea ambarcațiunii, dar la nevoie poate s-o apuce strașnic. Mâna stângă stă nefiresc de bățoasă, sugerează disponibilitate și sprijin. Sau poate e doar politicos. Ea e puțin crispată. S-o teme de apă, s-o teme de gest. L-a apucat de încheietura brațului. O fi un gest prea intim? Tot ce se poate, încheietura brațului e locul în care stă adevăratul miros al unei persoane. O fi un faux pas ? Tot ce se poate, poate-nțelege că-i va acoperi mirosul personal, că n-o să-l mai lase să fie el însuși.
De obicei, când dau peste astfel de scene, nu apăs declanșatorul aparatului.
