Într-o dimineață de noiembrie, pe un ger de crăpa capul caprei, Ivan Ivanovici se trezi cu gândul să se ducă la slujbă. Se ridică în capul oaselor, dârdâi puțin și merse la baie. Ce-a făcut acolo e treaba lui și n-are rost să ne preocupe. Apoi s-a întors în dormitor, s-a îmbrăcat, s-a uitat în oglindă, a mers la bucătărie, și-a preparat un ceai pe care l-a băut repede, a mâncat puțină hrișcă, a înfulecat doo oo fierte și câteva răchițele și a plecat. În tot timpul ăsta Ivan Ivanovici n-a gândit nimic. Dacă ar fi gândit ceva aș fi avut grijă să vă spun. Însă când a plecat s-a gândit să încuie ușa. Lui Ivan Ivanovici îi este frică de hoți și consideră că are motive să se teamă. După ce a încuiat a chemat liftul, a ieșit din bloc și s-a îndreptat către stația de firobuz. În stație nu era nimeni. Ivan Ivanovici a început să aștepte răbdător. Tropăia ușor, bătătorind zăpada proaspătă, chipurile ca să nu-i înghețe picioarele. Sur ces entrefaites, în stație a apărut o babă.
– Frig, zise baba.
– Da, zise „da” Ivan Ivanovici.
Tăcură amândoi, fericiți c-au îndeplinit această formă de politețe specifică orașului Minsk.
În Minsk, atunci când aștepți firobuzul și nu ești singur în stație e frumos să remarci că e frig. Ivan Ivanovici și baba tropăiau răbdători, bătătorind zăpadă proaspătă. Din blocuri se deversau oameni. De fapt din blocuri nu se deversau oameni, dar e și ăsta un fel de a spune ceva. Stația se aglomera pe moment ce trecea, iar Ivan Ivanovici și baba nu mai pridideau să spună „frig” și „da”. În cele din urmă așteptarea luă sfârșit. Ivan Ivanovici se sui în firobuz, își făcu loc cu coatele și reuși să obțină lucrul pe care le râvnea, anume o palmă de bară. S-a agățat de ea și nu i-ar fi dat drumu nici dacă-l ruga Roza Luxemburg. În timp ce stătea agățat și nu gândea nimic, Ivan Ivanovici a auzit o râșniță uriașă. „Ce ciudat”, își zise singur în cap, „de unde și până unde s-aud o râșniță uriașă? Ce ți-e și cu gândurile astea. Auzi, râșniță uriașă. De unde și până unde râșniță uriașă?”. Dar oricât și-ar fi repetat întrebarea, râșnița nu se oprea. „Deh”, își spuse și se împacă cu situația. Zgomotul de râșniță persistă și după ce se dădu jos din firobuz. Îl urmări și în birou. Îi intrase adânc în cap și nu mai voia să iasă cu nici un chip.
– De ce-ai întârziat, Ivan Ivanovici? întrebă mecanic Foma Feodorovici.
– Păi, să vedeți, Foma Feodorovici, m-am trezit cu-o râșniță-n cap.
– Deh, zise Foma Feodorovici.
Dragul meu prieten Boran Viandovici,
Află despre mine că sunt bine, ceea ce-ți doresc și ție. Te deranjează cu asta prietenul tău Ivan Ivanovici, după cum scrie și pe plic. Iată de ce te deranjez.
Acum câteva zile, pe când mă duceam la slujbă cu firobuzul R, m-am pomenit c-o râșniță-n cap. Te rog să nu râzi, Boran Viandovici, dar chiar așa s-a și întâmplat. Stăteam în firobuz și dintr-o dată, hârșt, a și-nceput să râșnească. Și de-atunci râșnește întruna. Dacă s-ar mulțumi numai să râșnească ar mai fi o treabă. Dar ea (zic „ea” cu referire la râșniță) a dracului, mai răspândește și-o aromă nesuferită de cafea. Și știi că n-am putut să sufăr niciodată cafeaua. Te rog, dragul meu prieten Boran Viandovici, dă-mi un sfat. Ajută-mă să scap cumva de râșnița asta, că râșnește întruna și deja nu mai am loc unde să pun sacii cu cafea. Am fost și la băcănie și la supermarket, dar nimeni nu vrea s-o cumpere, neavând acte de proveniență. Și Foma Feodorovici, șeful meu, care e băutor de cafea, a zis că nici nu-i prea grozavă.
Sper că tu ești bine sănătos și la fel și studenții tăi.
Trimițându-ți o prietenească strângere de mână,
Prietenul tău,
Ivan Ivanovici