I. Introducere
Un foarte frumos tratat de Rufus din Efes, medic din secolul II e.n., se intitulează Despre întrebări în medicină. Îmi place mai mult decât s-ar cuveni și m-a convins să aplic astăzi, aici, metoda erotetică.
Prima întrebare pe care aș adresa-o onoratei audiențe este:
1) Ce este un zid ciclopic?
[Oratorul ascultă cu atenție și își notează definițiile date de public]
Loc pentru notat definiții:
- zid din blocuri mari parțial fasonate, fără mortar
Întrebarea pe care v-am adresat-o era o capcană. Ținta ei era cooperarea și, în final, seducția, căci metoda erotetică posedă o indeniabilă încărcătură erotică, după cum ar spune Derrida.
Era vorba de o capcană, zic, pentru că una din exigențele fundamentale ale logicii erotetice – reprezentată de Eugeniu Speranția în neașteptata postură de fondator și mai ales de Jakko Hintikka în obișnuita postură de clasic – este clarificarea semantică a elementelor întrebării.
Reformulând, întrebarea devine:
1’) Ce este un „zid ciclopic”?
[Paranteză. În 1) am folosit sintagma „zid ciclopic”, iar în 1’) am menționat-o. Distincția menționare/folosire nu a fost făcută de Russel în Principia mathematica, drept pentru care logica bivalentă a tras multe ponoase. În cazul aici discutat, distincția echivalează cu aceea dintre „referință” și „semnificație”. Închid paranteza.]
Ce este un zid ciclopic nu știu pentru moment.
Dar știu că un „zid ciclopic” (între ghilimele) este o construcție teoretică ce datează din secolul XIX.
În această prezentare mă voi ocupa de câteva texte care au stat sub fundația respectivei construcții teoretice și voi încerca să arăt cum a fost posibilă construcția respectivelor texte și a construcției înseși.
II. Pietrele sunt grele
Există oameni cărora le place să ridice greutăți. Acești oameni se numesc halterofili. Unii halterofili ridică haltere din piatră, grele cam la un chintal-două. Acești oameni sunt îndeobște blonzi, grași și rumeni în obraji. În plus, sunt ciudați.
Oamenii normali, în schimb, urăsc să ridice greutăți. Aceasta este o conformitate de simț comun căreia îi dă glas, cu o deosebită grație, Esop. Esop era un sclav cocoșat și tuciuriu care a trăit poate în secolul VI înaintea erei noastre. Pe când călătorea în caravană către un târg de sclavi, Esop a fost pus în fața necesității de a căra o povară din efectele taberei. Fără să ezite, a înhățat un coș plin cu pâine. Pâinea din secolul VI îen nu avea agenți de afânare ori drojdie, și deci era grea ca piatra, mult mai densă decât pâinea noastră cea de toate zilele. Ceilalți sclavi râdeau de se prăpădeau văzându-l cărând coșnița grea. La cină însă pâinea s-a isprăvit, iar a doua zi Esop nu mai avea de cărat decât coșul gol – cu care și-a acoperit capul și cocoașa, să se apere de soare. Grecii, ca și românii medievali și poate și străromânii dridoizi, îl iubeau la nebunie pe Esop pentru asemenea pozne.
Prin fabula pe care tocmai am relatat-o am vrut să sugerez ceea ce enunțam răspicat în titlul acestei secțiuni, anume că oamenilor nu le place să care chestii, și cu atât mai puțin pietre, care sunt grele.
Acest fapt banal era foarte bine cunoscut de savanții secolului 19, care au construit, bloc cu bloc, teoria zidurilor ciclopice.
Întrebarea
2) Care este teoria zidurilor ciclopice?
Zidurile ciclopice sunt construcții masive, din blocuri uriașe, de 1,5-2 m3, nefasonate și depuse unele peste altele fără liant – dacă nu luăm în considerare, și de ce i-am lua, bolovanii mai mici care umplu găurile dintre pietroaiele mari. Zidurile ciclopice sunt primitive. Nu au asize ori vreo formă regulată.
Din prea superficialul sondaj pe care l-am realizat, pot constata că această teorie împletește două componente: una care se referă la calitate (zidurile ciclopice sunt primitive) și alta care se referă, desigur și previzibil, la cantitate (zidurile ciclopice sunt construite din blocuri foarte grele).
Atunci când savantul pozitivist de secol 19, sau când specialistul antipozitivist de secol 20, sau chiar oratorul blazat de-atâta postmodernism din secolul 21 folosește sintagma „ziduri ciclopice”, are în vedere mai ales greutatea bolovanilor; un zid ciclopic e o construcție din pietre uriașe, pe care niște oameni au avut nefericirea să le care și să le ridice unele peste altele. Atunci însă când istoricul arhitecturii tratează cu superioritate, de obicei în primele pagini ale eruditului său tratat, chestiunea zidurilor ciclopice, el va avea în vedere mai ales starea nefasonată a bolovanilor, și va distinge cu grijă zidurile ciclopice amorfe de zidurile pelasgice cu apareiaj poligonal, în care vede o preparatio pentru entuziasmantul zid din blocuri de talie cu apareiaj rectangular, asize izodome și rosturi fine, care ne bucură privirea în elevația cellei Parthenonului. De pildă. Pentru noi, între incintele Tirintului și Micenei nu-i mare diferența; pentru acest arhitect însă, zidul Tirintului e ciclopic, iar al Micenei – pelasgic.
La sfârșitul acestei reverii vom vedea cum s-a construit această teorie cu aparență de Janus Bifrons.
III. Pietrele nu vorbesc. Însă vorbesc anticii despre ele
În acest paragraf voi răspunde la întrebarea:
3) Ce spun anticii despre zidurile ciclopice?
Să formulăm pentru început câteva întrebări ajutătoare:
3’) Cum se spune „ciclopic” în greacă?
În greacă, „ciclopic” se spune κυκλώπιος, -α, -ον, de la Κύκλωψ, ciclop.
3’’) Cum se spune, tot în greacă, „zid”?
Tot în greacă, „zid”, sau „zid de incintă”, se spune τεῖχος. Tot „zid”, sau „zid de incintă”, se mai spune și τροχός, după cum spune sec Hesychios sub voce τροχός:
τροχός· τεῖχος.
După aceste sumare clarificări, putem plonja cu nonșalanță în texte.
Textul 1: Pindar, fr. 169 Schreiber
τὰ κυκλώπια πρόθυρα Εὐρυσθέος, porțile ciclopice ale lui Euristeu.
Euristeu, menționat în Iliada, XIX, 123 ca rege al Argosului, e tipul pervers care a inventat cele douăsprezece munci ale lui Herakles.
Din Pindar, fr. 169 nu aflăm mare lucru despre porțile ciclopice (doar că se află la Argos), pentru simplul motiv că nu știm ce înseamnă „ciclopic” pentru Pindar. Mai târziu o să aflăm și asta și, dacă ne vom aminti, o să revenim poate.
Textul 2: Sofocle, fr. 207 Nauk
κυκλώπιον τροχόν, zidul (de incintă) ciclopic.
Fragmentul este inutilizabil și nu are decât valoarea unei prime ocurențe a expresiei. Ceea ce nu înseamnă nimic.
Texte variate: Atestări ale expresiei κυκλώπιος τεῖχος / τροχός.
a) Hesychios, s.v. Κυκλώπιος ἕδος, locul în care stau ciclopii.
b) Eustathius, Comentarii la Iliada, II, 559 (unde Homer agață de numele cetății Tirint epitetul τειχιόεσσα, „zidoasa”.
c) Nonnos, Dionysos, XLI, 269
d) Scolie la Vergilius, Eneida, VI, 636
e) etc.
Punctul e) pare a cere o nouă întrebare:
4) Există texte mai folositoare decât simplele ocurențe?
– Da.
Textul folositor 1: Strabon, VIII, 6, 2:
"În continuarea Naupliei se găsesc peșteri în interiorul cărora se găsesc labirinturi (λαβύρινθοι) numite ciclopice (κυκλώπεια)."
Dac-aș fi pozitivist, aș zice că e vorba despre mine, mai ales că labirintul nu e natural (ansamblul galeriilor), ci construit, după cum reiese explicit din textul folositor nr. 2. De aici vom reține în primul rând ideea că Ciclopii lucrează în interiorul pământului, cel puțin uneori. Lucrul nu-i deloc lipsit de importanță.
Textul folositor 2: Strabon, VIII, 6, 11:
„Tirintul, așadar, se pare că a slujit lui Proitos (rege al Argosului) ca port. Tot acest bărbat (Proitos) l-a împrejmuit cu un zid cu ajutorul ciclopilor (τείχισαι διὰ Κυκλώπιων), care erau șapte la număr și li se zicea gasterochiri (γαστερόχειρες), căci se hrăneau din munca brațelor lor (literal τρεφομένους ἐκτῆς τέχνης). Ei au venit aici chemați (μεταπέμπτους) din Lycia și, negreșit, tot de la aceștia și-au căpătat numele peșterile (τὰ σπήλαια) din preajma Naupliei și lucrările din interiorul lor (τὰ ἐν αὐτοῖς ἔργα).”
5) Cine este Proitos?
În Iliada, VI, 145 sqq. este ralatată povestea pe care Glaucos i-o spune lui Diomede din Argolida. Pasajul este citat foarte des în studiile despre ξενία, pentru că cei doi își dau seama că erau în legături de ospeție și nu se mai bat și pupat toți Piața Independenții. În orașul Ephyra (pe românește Corint), la marginea Argolidei, Eol îi dă naștere lui Sisif, care îl generează pe Glaucon, care îl zămislește pe Bellerophon. Proitos îi pune gând rău lui Bellerophon și țării acestuia și îl alungă de la tron. Soției lui Proitos, Antia, îi cade cu tronc Bellerophon, însă eroul respinge avansurile reginei. Reginele se îndrăgostesc mereu de eroi. Eroii resping întotdeauna avansurile reginelor. Iar reginele sunt întotdeauna răzbunătoare. Pentru a se răzbuna, Antia îi spune lui Proitos că Bellerophon a încercat să o violeze (VI, 165: „Dragoste silnic-a vrut să facă cu mine, mișelul”, traduce Murnu). Lezat în onoarea sa de familist, Proitos se gândește să-l ucidă pe mișel, dar se teme de Zeus, așa că-l trimite socrului său, în Lycia, să-l omoare acesta. Castanele trebuie scoase din foc cu mâna socrului. În Lycia, Bellerophon trece prin câteva aventuri (se bate cu niște Amazoane, scapă dintr-o capcană ca la Posada, ucide Himera – o creatură jumătate leu, jumătate capră și jumătate balaur) și-n cele din urmă e acceptat ca lycian sadea și dăruit cu fata împăratului de soție și jumătate de împărăție.
M-aș opri o clipă la versul 167, în care Bellerophon e trimis în Lycia, πέμπε δέ μιν Λυκίηνδε. Tatăl Antiei este din Lycia și deci Proitos are relații internaționale cu această țară exotică, așa că destinația nu ridică probleme. Verbul πεπμεύω, însă, ridică. În versul citat este folosit în sens absolut, „a trimite”. Bellerophon e un colet, aflat cu totul în puterea familistului Proitos. Verbul μεταπέμπω din textul lui Strabon e și el folosit în sens absolut, de „a trimite”. Ciclopii sunt și ei un colet, pe care socrul lui Proitos – habar n-am cum îl cheamă – îl trimite ginerelui. Cele două verbe, mai ales πεπμεύω, se folosesc adesea pentru trimiterea de daruri (de aici πομπή, procesiune, grup de pelerini purtători de daruri la templul unei divinități).
Aș putea crede că textul homeric și pasajul din Strabon construiesc un sens împreună. Vedem doi suverani legați printr-o alianță care schimbă daruri. Darurile sunt oameni. Unul trimite un ucigaș, ca să-l ajute pe celălalt să-și curețe meleagurile de calamități naturale (Himera, femeile fără sânul drept), iar celălalt trimite o echipă de meșteri mari, calfe și zidari, care construiesc un zid de incintă și labirinturi în peșteri. Dacă ne-am gândi o clipă să ne încredem în Homer și în textele antice atunci când reflectăm asupra societății miceniene, am putea găsi o sugestie pentru modul de folosire a meșteșugarilor, de pildă aceia despre care tăblițele spun că sunt plecați.
6) Ce mai putem afla din textul folositor 2?
a] Mai aflăm că Ciclopii sunt într-adevăr un colet. Expresia τείχισαι διὰ Κυκλώπιων, „a încins-o cu zid prin Ciclopi” pune în operă o construcție gramaticală în care prepoziția διὰ e folosită precum prepoziția „c” în rusă pentru cazul instrumental: tai pâinea cu cuțitul, ridici ziduri cu ciclopii.
b] Statutul umil al celor șapte meseriași este subliniat și de epitetul γαστερόχειρες. Epitetul mai are două variante: χειρογάστορες (Hecataios, la Pollux, I, 5, 50) și ἐγχειρογάστορες (Apollodor, II, 2, 1; Athenaios, I, 4d; scolie la Euripide, Oreste, 965); în toate instanțele, Bailly-ul meu roșu propune traducerea „qui vit du travail de ses mains”, ce qui n’est pas joli. Ce n’est pas joli mai ales în Grecia antică, unde statutul meșteșugarilor e ambiguu. Căci da, acești Ciclopi par a fi meșteșugari, prin aceea că lucrează cu cele două mânuțe. Mâna e un organ (σχήμα) important. De pildă e singura parte a trupului Dasein-ului amintită de Heidegger în Sein und Zeit. E ceea ce-i permite pescarului să prindă peștele în prostovol, olarului să scoată vasele din cuptor, bronzarului să toarne metalul lichefiat în forma de lut, umplută cu ceară. Mâna ține de μήτις. N-ar trebui uitat aici că frații Ciclopilor, Hecatonchirii dețineau o μήτις războinică tocmai grație celor 50 de perechi de brațe care-i stupefiau pe adversari (oratorul gesticulează). În plus, mâinile ciclopilor le dau acestora forță (ἰσχύς, βίη) și îi fac buni meșteșugari (μηχαναί). Desigur, într-o altă variantă a mitului.
c] Același statul umil al meșterilor este sugerat și de verbul τρέφω. Asemeni sclavilor, Ciclopii nu trudesc pentru salarii, ci pentru merinde.
d] Munca ciclopilor se numește τέχνη. În condiții normale, ne-am fi așteptat ca munca lor să se numească τεκτοσύνη, artă de a construi. Τέχνη însă e o noțiune mai complexă. În epoca în care scria Strabon – contemporan cu Pilat din Pont – τέχνη desemna un meșteșug ce necesită o competență practică, admite șansa – τυχή – și momentul propice, desigur καιρός, ce are un obiect, o utilitate practică, un scop și despre care meșterul poate da seama la un nivel mai mult sau mai puțin teoretic (e.g. poate explica de ce alege anumite moduri de a executa diverse operațiuni). În aceeași epocă, meșteșugarii erau organizați în colegii și o duceau rău. Aproape la fel de rău ca și Ciclopii.
În ce constă însă această τέχνη κυκλωπική? Pausanias (II, 6, 4 și IX, 5, 6) ne spune că Apollon i-a dăruit lui Amphion o liră fermecată cu ajutorul căreia a construit incinta Tebei celei cu șapte porți, blocurile de piatră așezându-se singure la locurile lor. Desigur, am putea sugera că Ciclopii dau dovadă de aceeași magie constructivă, cu atât mai mult cu cât Hesiod îi numește μηχαναί, nume atașat și roboților lui Hephaistos. Pe de altă parte, Ciclopii sunt posesorii unei considerabile forțe brute (βίη), și probabil din acest motiv zidurile pe a căror creastă reflectăm acum se numesc „ciclopice”. Cele două variante, forța magică și forța brută, nu se exclud reciproc; putem construi un sens pornind de la oricare dintre ele, sau chiar de la contemplarea magiei forței brute.
Textul folositor 3: Pausanias, IX, 36, 3
„Grecii se pare că sunt înclinați să ia în considerație mai mult lucrurile demne de admirație ce se găsesc în afara țării lor și nu pe cele din teritoriul lor. În felul acesta scriitori venerabili au descris cu foarte mare precizie piramidele egiptene și, dimpotrivă, n-au făcut nici cea mai mică mențiune despre (...) zidurile cetății Tirintului, care și ele sunt deopotrivă vrednice de admirație.”
Zidurile Tirintului sunt θαυμασταί. Sunt tentat să traduc termenul prin „de mirare”, așa cum se folosește cuvântul în secolul II al erei de după nașterea lui Cristos. Aceste ziduri sunt la fel de mirabile ca și piramidele pentru volumul de muncă pe care-l necesită și pentru greutatea blocurilor de piatră. Lucru dovedit și de textul folositor 4.
Textul folositor 4: Pausanias, II, 17.7
„Mergând puțin mai departe și luând-o spre dreapta găsești ruinele Tirintului. Argienii îi siliră și pe tirintieni să părăsească cetatea și să vină să locuiască împreună cu ei, făcând astfel să crească populația Argosului. (...) Din Tirint n-au mai rămas decât zidurile care sunt opera Ciclopilor. Aceste ziduri sunt făcute din pietre neșlefuite, iar pe cea mai mică dintre ele n-o pot urni nici doi catâri înhămați. Spațiile intermediare sunt umplute cu bolovani mai mici, făcând legătura între pietrele mari.”
Avem aici singura descriere antică a zidurilor ciclopice. Este atât de clară încât nici nu merită comentarii. Doar complimente.
Textul folositor 5: Pausanias, II, 16, 4
„Argienii au distrus Micena din invidie (φιλοτιμία); într-adevăr, în timp ce ei priveau indiferenți năvala mezilor în Grecia, Micenienii au trimis la Termopile 80 de oameni care au luat parte la luptă alături de lacedemonieni. Gloria pe care-au dobândit-o a făcut ca argienii să-i pizmuiască și a fost pricina nenorocirii lor. Și astăzi se mai văd câteva ruine ale incintei și o poartă, deasupra căreia se află lei. Se zice că acestea sunt lucrări realizate tot de Ciclopi, care au clădit și zidurile cetății Tirint, pentru Proitos.”
Iată și familiara poartă cu lei. Din text se înțelege că ruina zidurilor ciclopice se datorează argienilor. Dar ce fel de ziduri ciclopice sunt acelea care pot fi distruse de o armată de secol V? Mai merită ele epitetul „ciclopic”? Pausanias e conștient de problemă:
Textul folositor 6: Pausanias, VIII, 25, 3
„Adevărul este că argienii n-au putut cuceri zidurile fortificate ale Micenei, care erau deosebit de puternice, fiind construite în așa-zisa tehnică „ciclopică”, τὴν καλουμένην τέχνη κυκλωπική, la fel ca și zidurile Tirintului. Micenienii, totuși, au fost siliți să părăsească orașul, deoarece le lipsea hrana, și s-au refugiat unii la Cleonai, iar alții, mai mult de jumătate, în Macedonia(...).”
Opera ciclopilor nu poate fi distrusă așadar de muritori. Doar timpul o poate ruina.
Aici se încheie lista textelor folositoare.
IV. Tare ca piatra
A sosit momentul să ne întoarcem pentru o clipă la teoria zidurilor ciclopice. Voi formula o nouă întrebare:
7) Este numita teorie, așa cum am expus-o în secțiunea 2, completă?
– Nu. Îi lipsește un element fundamenta: scopul zidurilor ciclopice. Zidurile ciclopice sunt așa cum sunt pentru că trebuiau să servească apărării. Suntem într-o logică pozitivistă, în care lucrurile au scopuri practice și tangibile.
V. Iute ca săgeata
Apropo de săgeți. În războaiele medice, trădători boioțieni, oligarhi și cavaleri, ca să construiesc un vers iambic, i-au hărțuit neîncetat pe greci cu săgețile lor ascuțite. Teba a avut și ea o fază contemporană cu Micena și Tirintul.
8) De ce nu sunt ziduri ciclopice și la Teba?
– Pentru că eu însumi am amintit că zidurile Tebei au fost ridicate prin magie melodică, de către Amphion.
9) Dar de ce alte cetăți, precum Argosul sau Corintul pe care Proitos l-a răpit castului Bellerophon nu au ziduri ciclopice? Nu putea Proitos să-i mai pună puțin la treabă pe cei șapte meșteri mari? De ce se încăpățânează textele să vorbească doar despre Micene și Tirint ca având ziduri ciclopice? De ce se simt bine ciclopii doar în aceste cetăți, atât de bine încât Euripide, în Oreste, 965, numește Micena κυκλώπικα γᾶ?
– Habar n-am.
VI. Prin pâcla mitografică
Să ne întrebăm acum altceva:
10) Cine sunt ciclopii?
Se crede îndeobște că există patru tradiții diferite ale mitului Ciclopilor:
a. Tradiția homerică
În Odiseea, Ciclopii sunt oameni sălbatici (ἄγριοι ἄνθροποι, cum spune Suda s.v. Κύκλωπες), înapoiați, care trăiesc din păstorit, nu cunosc cultura grânelor sau alte forme de civilizație (interdicția antropofagiei ori legile – sunt ἄνομοι). Locuiesc cu precădere în Sicilia. Tucidide (VI, 2), la fel ca și Strabon (I, 2, 9) ne informează că ciclopii sunt, alături de lestrigoni, cei mai vechi locuitori ai rodnicei insule. Ciclopii se disting prin faptul că au un singur ochi, mare cât un scut din patru piei (Calimah, Imnul pentru Atena, 53) și că au trupuri uriașe (Strabon, I, 2, 11). Analiza acestei versiuni a mitului se găsește la Vidal-Naquet („Valori religioase și mitice ale pământului și sacrificiului în Odiseea”) și nu cred că mai e nevoie s-o amintesc aici.
b. Tradiția hesiodică
Alături de Titani și Hecatonchiri, Ciclopii sunt fiii lui Ouranos și ai Uraniei... scuze, ai lui Ge. Sursele acestei versiuni sunt Theogonia, 139 sqq. și Apollodor, I, 2. Ouranos îi aruncă în pântecele Gaiei, de unde vor fi eliberați de Zeus, pe care-l ajută în lupta contra Giganților și căruia îi dăruiesc tunetul și fulgerul (Theog., 624, Apollodor, I, 4, Apollonios din Rhodos, I, 510). Într-o dezvoltare a versiunii, Apollon îi ucide pentru că au făurit trăsnetul care l-a ucis pe Asclepios (Servius, Cometariu la Eneida, VIII, 416 sq).
c. Tradiția γαστερόχειρες/χειρογάστορες
Ciclopii sunt meșterii cărora li se datorează zidurile ciclopice (textele folositoare pe care le-am citat).
Aceste tradiții sunt certificate de o scolie la Aelius Aristides, Discursurile sacre, 52(5), 10 Dindorf, vol. III, p. 408:
τρία γὰρ γένη φασίν εἴναι Κυκλώπων· τοὺς κατὰ τὸν Ὀδυσέα, Σικελος ὄντας, τοὺς χειρογάστορας καὶ τοὺς καλουμένους Οὐρανίους.
PS. Addendum la tradiția hesiodică
La Hesiod (Theog., 140), cei trei Ciclopi se numesc Brontes (Tunătorul), Steropes (Fulgerătorul) și Arges (Strălucitorul).
d. Tradiția mai ales latină
Dat fiind că mai multe surse ne spun că Ciclopii locuiesc în Sicilia (Strabon, textul citat, Callimachos, Imnul pentru Artemis, 47, Apollonios din Rhodos, IV, 716, Virgiliu, Eneida, VIII, 416 sqq.), s-a ajuns la ideea stranie că Ciclopii lucrează în Etna, sub ordinele lui Hephaistos (Euripide, Ciclopul, 279; 321; Strabon, I, 20; Virgiliu, Georgice, I, 47; IV, 170; Eneida, VIII, 416 sqq; scoliastul lui Euripide, Ciclopul; Cicero, Despre divinație, II, 43; Horațiu, Ode, I, 47; Ovidiu, Faste, IV, 287).
Poate că aceste tradiții sunt distincte pentru scoliastul istericului de Aelius Aristide sau pentru mitografii reprimați din secolul XIX, dar pentru Strabon și Pausanias lucrurile nu erau atât de încurcate.
11) Dovada?
Strabon, I, 2, 10: „Poate că și pe Ciclopii cu un singur ochi i-a transplantat Homer din istoria Sciției, pentru că se spune că astfel de ființe au fost arismaspii (cf. Herodot, I, 12; III, 169; IV, 13; Eschil, Prometeu înlănțuit, 703; Pausanias, II, 24, 6) pe care i-a descris Aristeias din Proconesos în poemul Arimaspeia.”
Oamenii care au scris textele folositoare pentru teoria modernă a zidurilor ciclopice nu mai pricepeau nimic din ceața miturilor. De unde vin Ciclopii? Din Sicilia? Din Lycia? Din Tracia? Da, chiar și din Tracia, ne spune scoliastul lui Euripide, Oreste, 965: „Κύκλωπες Θρᾳκικὸν ἔνθος ἀπὸ Κύκλωπος βασιλέως οὕτος ὀνομαζόμενοι. (...) ἦσαν δὲ ἄριστοι τεχνῖται.„ Și iată-i din nou technitai.
Poveștile se amestecă. Sunt părinții Giganților, ai Cureților, ai Telchinilor (Stathius, Thebaida, II, 273). Să ne amintim că Telchinii și Cureții, la fel ca și Cabirii, sunt foarte buni meșteșugari.
La fel de încurcate sunt și riturile. Pausanias (II, 2, 2) ne spune că în istmul Corint există un Κυκλώπων βώμος, un altar al Ciclopilor (de fapt un altar și un ἱέρον vechi), unde li se aduc sacrificii. Să nu uităm că istmul e în marginea Argolidei, pământul Ciclopilor.
12) Ce nume de Ciclopi se cunosc, și cum pot fi ele instructive?
Se cunosc următoarele nume:
- Acamas, Neobositul (Valerius Flaccus, I, 583)
- Acmonides, Nicovală (Ovidiu, Faste, IV, 288). Există o nicovală tirintiană (Callimachos, In Dian, 146; o nicovală a lui Hephaistos, Callimachos, In Dian., 48)
- Agriopes, Sălbaticul (scolie la Homer, Iliada, XVIII, 483)
- Halimedes, Cel al mării sărate (Nonnos, XIV, 52) După cum am demonstrat în altă parte – toată viața am vrut să rostesc propoziția asta – marea e un element notabil în transferul de metis, e.g. povestea lui Hephaistos).
- Aortes, Trăistilă (Ferekides, la Pollux, IX, 139)
- Agrelipos, Albiciosul, Nonnos, 28, 174
- Asteropaios, Făcătorul de fulgere, Euphorion, la Nikephoros, Theriaka, 288
- Geraistos, toponim, capul de SV el Eubeei, Apollodor, III, 15, 8, 3
- Elatreus, Vâslitorul (Nonnos, 14, 52)
- Euryalos, Lărgilă (Nonnos, 14, 52)
- Kedalion, Myth. Vat. I, 33; ca slujitor al lui Hephaistos, Lucian, De domo, 28)
- Polyphemos, Cu multe glasuri (Nonnos, 14, 52)
- Pyracmon, Vâlvătaia (Virgil, Eneida, VIII, 425)
- Trachios, Cel dur (Nonnos, 14, 52)
Unele dintre numele notate aici sunt foarte familiare cercetătorilor care se ocupă de meșteșugarii antici. Ele se vor regăsi în catalogul demonilor vetrei dintr-o viață homerică apocrifă – cea atribuită lui Herodot. Acești demoni, departe de a fi fost alungați odată cu laicizarea gândirii meșteșugarilor, cum credea JiPé Vernant cândva, sunt păstrați cu grijă, desenați pe pinakes și agățați pe pereții exteriori ai cuptorului de copt vase și continuă să fie invocați, după cum povestea cândva Jesper Svenbro (poveste apărută în „Les démons de l’atelier. Savoir-faire et pensée religieuse dans un poème d’Homère”, Cahiers d’anthropologie sociale, I (2006), pp. 25-36).
VII. Senzațional! Textele folositoare rup tăcerea
Oratorul adună mănunchiul de texte folositoare, îl taie cu o custură analitică la fel de ascuțită precum cea folosită de Cronos pentru a-l scopi pe Ouranos, tată Ciclopilor, aruncă roadele în teascul interpretativ la fel de eficace precum cel care a produs vinul folosit de silen pentru a-l ameți pe ciclopul euripidian și spune:
Textele folositoare pe care le-am citit mai devreme se construiesc, la fel ca și zidurile ciclopice, pe un sol mitologic fără fundație, din miteme masive, îngrămădite unele peste altele, legate între ele prin ițe mai grele decât suportă puterile oricăror silogisme înhămate la truda vană de a le scoate din aglutinarea lor anomică și ciclopeană.
VIII. Schliemann lovește din nou
Schliemann a găsit Troia. Cumpărase livada de măslini sub care se afla Cnossosul, însă turcii l-au forțat s-o cedeze și i-au vândut-o lui Evans. Dar lui nu i-a păsat. Descoperise Troia. A mai descoperit și Micena. Și Tirintul. Schliemann lovea iar și iar, sub ochii rotunzi, ca de ciclop, ai ziariștilor și sub privirile încărcate de fiere ale arheologilor. Fierea s-a scurs amară printre pleoape, a șiroit pe obraji, a poposit pe buze. Amărâți, arheologii s-au apucat să construiască teoria zidurilor ciclopice.
IX. Ti-ti-ri-tirint. Marș funebru cu pasaje molto alegre în Si bemol pentru cor de tenori
Textele folositoare și realitatea din țarâna arheologică s-au întâlnit în alcovul pozitivist. S-au văzut, s-au plăcut, iar din taina căsătoriei lor s-a ivit teoria zidurilor ciclopice, copil legitim, botezat de un întreg conclav de arhierei ai societăților savante.
Să luăm exemplul Tirintului, cetate cu incintă complet ciclopică. Compus din bolovani fără liant ori crampoane și după un mod de construcție barbar, numitul zid era înalt de 12 metri și gros de până la 15. Blocurile cele mai lungi au 3-4 metri, cu latura lungă mergând către interiorul zidului. Rostul zidului era să apere cetatea. Acropola Tirintului, de 200x60m, înaltă de doar 10m, e surplombată de un zid ce poate ajunge până la 16m înălțime. Cetatea are mai multe puncte de acces, între care poarta de est, acoperită de o piatră de 3.5m lungime și constituind capul de perspectivă pentru o stradă lată de 5m. În zidul de incintă există două galerii, înalte de 4m și late de 2m, boltite pe alocuri de asize orizontale, cu rol în apărarea cetății.
Zidul ciclopic era foarte diferit de zidurile pelasgice cu apareiaj poligonal. Zidul ciclopic era mai primitiv, fără doar și poate din cauza variantei homerice a mitului ciclopilor. Dacă ciclopii sunt caracterizați de ἀνομία, cum ar putea aplica vreo normă oarecare în maniera lor de a construi?
Un membru al corului, mai romantic, vorbea în terță despre severitatea, chiar aerul lugubru al acropolei din Tirint. Era de fapt un cavou. Aceeași secvență, cântată în contratimp și în altă gamă. Altistul nu făcea decât să răspundă discursului general, care conceda ciclopilor forța brută, facilitată și de resursele abundente de piatră din regiune.
13) Dar uitau acești arhierei că Pausanias spunea un lucru de altfel foarte clar, anume că doi catâri-putere n-ar fi putut clinti bolovanii? A-i muta de colo-colo nu presupunea oare o tehnică?
– Ba da, își exprimau acordul vocile corului. Constructorii erau meșteri pricepuți, erau temeiul prim, principiul progresului neîntrerupt către zidul cellei Parthenonului.
În faza a doua a teoriei, tenorii și-au cerut scuze și au concedat ciclopilor liantul (pământ), calea regală către opus mixtum.
În fine, în flagelările sectelor milenariste care mișunau prin vestul mijlociu al Statelor Unite, veni secolul XX. Arheologii s-au trezit dintr-un somn adânc. Li s-a părut stupid ca un zid gros de 10m să apere o cetățuie. Ca niște galerii stranii, în mijlocul unor ziduri, în care corul arhiereilor vedea deja, in nuce, bolțile termelor, să servească apărării.
Zidurile au rămas tot ciclopice (inclusiv cele pelasgice), însă funcția lor s-a schimbat. Arheologii nu-i mai închideau pe wa-na-kes în mormântul cetățuilor lor, ci-i expuneau opiniei publice mondiale: zidul ciclopic ca formă de reprezentare a puterii.
Aici s-ar putea aduce obiecția că oamenii, în epoca în care ciclopii umblau pe pământ și ridicau ziduri, nu prea călătoreau, deci nu puteau vedea alte citadele, ceea ce făcea „cheltuielile de reprezentare”, cum ar spune Ostap Bender, inutile. Dar să ne amintim de pildă că cetățile Argos și Micene sunt la doar câteva ore de promenadă una de altă, despărțite de Heraion.
14) De ce n-ar fi umblat micenienii și tirintienii și pe jos, de vreme ce navigau într-o veselie, aducând scarabei și scufundând corăbii pline cu turte de bronz? Să le fi fost frică de Procust, Otos ori Ephialtes?
X. Pathetica
Această simfonie dodecafonică, pe care am numnit-o reverie, se pregătește să-și dea duhul odată cu șuieratul cornului englezesc. Cimbalele cibelice au amuțit. Corzile tremură într-un vibrato prelungit, înduioșător. Ochii oratorului par a se umezi de bucuria că va fi găsit o teorie în care să se încreadă: zidurile ciclopice au funcție de reprezentare. La fel cum noi suntem azi impresionați de megalomania megalitică a acelor wa-na-kes ale căror oase-au albit în cercurile de morminte A și B, la fel erau și prietenii lor, cu care făcea schimb de daruri și de femei (formă privilegiată a darului, după cum ne-nvață Lévi-Strauss ori Françoise Héritier). Poate că da, n-aș vrea să neg asta a principio. Poate există o natură umană universală și transistorică, o sensibilitate transcendentală ori forme apriorice ale percepției. Dar poate că puterea nu îmbracă aceleași haine pestrițe peste tot și în toate timpurile. Poate zidurilor ciclopice nu le corespund contraforții lui Charles le Téméraire ori turnul televiziunii din Berlin, Alexanderplaz, un panopticon foucaldian mânuit de mănușile negre și pline de metis ale STASI. Atâta vreme cât vorbim despre putere în termeni vagi, în echivalențe precum autoritate == putere, transpunând de fapt lumea în care trăim și pe care credem că o înțelegem în cetatea lui Agamemnon cel care i-a fost răpit lui Schliemann și care, odată înstrăinat, și-a pierdut și poezia, poate unicul produs al arheologiei pe care merită să-l apreciem. Atâta vreme cât vom face asta, zic, nu vom realiza decât niște fantome teoretice, moarte încă în stadiul embrionar al eboșelor pe care le aruncăm zilnic la coș, nu vom reuși decât să facem știința slabă pe care o practicăm încă mai searbădă, mai anostă, mai cadaverică.
15) Vi se pare că vorbesc în termeni prea generali?
– Dacă da, voi fi mai specific. Voi da citire singurului text realmente folositor din seria prezentată astăzi:
Tucidide, I, 10, 1-2
„1. Dacă s-ar lua drept dovadă sigură faptul că Micene era o localitate mică, sau că oricare cetate de pe vremea aceea nu face impresia că a fost mare, n-ar mai putea să existe îndoială că flota aceea n-a fost atât de mare pe cât au cântat-o poeții și pe cât se spune prin viu grai. 2. Într-adevăr, dacă s-ar goli cetatea lacedemonienilor și s-ar lăsa numai templele și temeliile clădirilor, socotesc că după scurgerea unui timp mai îndelungat s-ar trezi în sufletele urmașilor o mare îndoială despre puterea lor în comparație cu gloria ce care se bucură acum, deși locuiesc două cincimi din Peloponez și conduc toate cetățile peloponeziace și mai sunt încă și în fruntea multor alianțe externe. Totuși, deoarece cetatea nu este strânsă la un loc și nu are temple și clădiri mărețe, ci este construită după vechiul obicei al Eladei, pare mai mică. Socotind însă după aspectul exterior al cetății Atena, chiar dacă atenienii s-ar găsi în aceeași situație, puterea lor ar părea de două ori mai mare.”
16) Să fi fost Tucidide și contemporanii săi atât de orbi încât să nu vadă bârnele de piatră de la Poarta Leilor, care le intrau în ochi când se duceau la jocurile istmice și olimpice? Să se fi colmatat zidurile ciclopice, pentru a fi descoperite mai târziu de arheologii amatori Strabon și Pausanias?
– Cu siguranță nu. Pur și simplu, pentru Tucidide, a avea putere nu însemna a-i obliga pe niște oameni să care pietre, care sunt grele, și să le îngrămădească unele peste altele. A avea putere însemna a avea o forță de reacție, eventual rapidă, și, tot eventual, a avea o infrastructură (de exemplu ziduri lungi).
Dacă primul model, al zidurilor ciclopice ca mijloc de apărare, păcătuia prin lipsa manifestă de reflecție, al doilea model, împodobit cu o imagine neclară a puterii, păcătuia printr-o grabă teoretică ce lăsa în urmă o impresie de nepăsare. Ambele modele au căzut în capcana întinsă de Strabon și Pausanias, care trăiau într-o epocă în care oamenii proiectau pe ecranul trecutului toate frustrările acumulate dintr-o agonistică reprimată.
Acum, la capătul aceste simfonii decafonice, care s-a transformat treptat într-un bebop, pot spune împăcat: suspend judecată.
PS Mai în glumă, mai în serios, am făcut prezentarea asta prin 2006, la Facultatea de Istorie.