Acum foarte mulți ani am locuit, preț de două anotimpuri, într-o mansardă pe strada Italiană. Nu era un loc prea grozav, dar e important în istoria mea personală. Acolo am trăit o iubire, am conceput o metodă științifică și am scris primul text pe care l-am semnat „Gavagai” (l-am publicat în preaminunata revistă Imagoo).
Viața în mansardă era simplă, ascultam pescăruși isterici care își apărau cuibul de ciori și de duhuri, citeam Wittgenstein și Bourdieu, făceam cafea la fierbător, mâncam rar, când îmi aduceam aminte. Scriam despre cum văd lumea, un text cât se poate de serios, și despre cum văd știința, o suită de istorioare cu aer de științificitate și conținut absurd.
Ieșeam rar din casă, de două-trei ori pe săptămână, până la facultate și înapoi. Pe drumul de întoarcere, când coteam pe Calderon, mă opream cât să trăiesc un moment de profundă tulburare.
Într-un bloc vechi, la parter, se deschidea o fereastră largă. În cadrul ei era întotdeauna o doamnă. Avea părul alb și rar, în bucle disciplinate, ochii lucioși, pielea palidă și subțire. Stătea nemișcată. Purta o rochie diafană, de tull, și o platoșă de fard, verde în jurul ochilor și roșu violent în obraji. Zâmbea. Privea în altă parte, în trecut sau în fantasmă. Se pitise într-o firidă în care aici și aiurea se contopeau și distonau. Era fascinant și tulburător. Uneori îmi imaginam scena pe care o retrăia și corecta, dar cel mai adesea mă înfioram la gândul că aș putea ajunge eu însumi captiv între două lumi, absent de peste tot. Mă scuturam, îi zâmbeam și plecam spre casă.
De-a lungul anilor amintirea bătrânei din Calderon m-a vizitat rar, dar o regăsesc contaminând diverse personaje (e.g. bătrâna moartă cu ochi de păpușă, care mi s-a arătat într-o noapte în clipa în care veghea și somnul se întâlnesc și distonează†).
† Alfred Maury numește asta halucinație hipnagogică.
