Preotul copilăriei se numea Pănculescu. Era bătrân și mare. Când îi spun numele simt miros de tămâie și gust de vin cu firimituri.
Popa Pănculescu purta sutană gri și pâslari. Ne vizita destul de des, aveam morți. Mă punea să spun Tatăl nostru. Cum n-avem tată, nu l-am învățat niciodată. În rest eram prieteni, l-am și înjurat.
