Mihăiță stătea pe bară în fața blocului și-și bălăngănea picioarele. Privea trecătorii cu o luare-aminte de pisoi. Îi urmărea de la colț, de la trecerea de pietoni, și evalua doza de distracție pe care i-o puteau furniza. Când își găsea victima se încorda ca o praștie și lansa farsa.
— Maaami, îi spunea vreunei doamne obosite care se-ntorcea de unde obosise, ce se-ntâmplă dacă calc într-o băltoacă acidă?
Pradă unei duble uluiri, doamna se oprea. Umerii îi cădeau, gândurile îi alergau în cerc, tot mai repede, până făceau o spumă pe care o elimina printr-un oftat. În cele din urmă pleca încet, târând picioarele.
Sau, când găsea alt victim, se proțăpea în fața lui și spunea răspicat:
— Dacă eu sunt eu însumi, ceea ce și sunt, tu cine ești?
Victimul se oprea perplex, calculând dacă merită să intre într-o dispută sofistică cu un copil. După ce își recăpăta aplombul se îndepărta cu pas alert. Mihăiță îl striga din urmă chicotit:
— Domnu' domnu', v-a căzut fața!
Domnu' dădea din mână, a pagubă, și-și continua drumul vieții.