În fața mea la coadă era o tânără cu păr oxigenat. Ars. Mort. Cu luciu și rigiditate de nylon, ca părul de păpușă. Tot de păpușă era și machiajul, gros, greu, întărit într-o expresie imobilă, platoșă menită s-o apere de privirile lumii. Mi-am amintit atunci de-o personajă pe care-am născocit-o acum vreo două luni. Ca-n mai noi toți, mă refer la mine și la personajele mele, moartea se cuibărise în miezul ființei sale. Dar, spre deosebire de noi ceilalți, moartea nu dormita cuminte în locșorul ei, ci ieșea ușor spre suprafață, întărind chipul personajei într-o coajă de porțelan.
