Din când în când sunt vizitat de fantasma de a mă apuca de fotografie de stradă. Îmi face vizite scurte, ca între vecini, în pragul conștiinței, și pleacă abrupt, gonită de gândul că o atare îndeletnicire m-ar pune în situația de a interacționa cu oameni*. Zâmbesc înțelegător și mă las păgubit și de această plăcere.
Fantasma fotografiei de stradă s-a născut dintr-un nărav arhivistic. M-am gândit c-ar fi interesant să păstrez momentul în care mi s-a revelat vreun personaj (în toată rotunjimea lui dintr-un chip sau gest surprins cu coada ochiului), în care am dat peste un fir ieșit din țesătura lumii, care-mi permite să deșir cutare nex ori emoție. Ca să marchez cumva momentul mă trag ușor spre marginea trotuarului, scot carnețelul și stiloul și, cu mina unui agent de stradă care taie amenzi, grifonez câteva cuvinte greu de înțeles.
* Zeii m-au hărăzit cu sfială și stângăcie în relațiile cu semenii. M-am ținut mereu departe de societate, mai degrabă observând decât trăind, am purtat întotdeauna o mască severă, în contrast cu înclinațiile native și umorile de moment, iar societatea mi-a întors favorul de a păstra distanța.**
** Nota de mai sus îmi amintește de străbunicul meu spiritual Robert Burton.
