Animalele moarte sunt mai ușoare. Laica părea împuținată, golită pe dinăuntru — de viață, de moarte, de ceva. Am apucat-o de două picioare, Alin de celelalte două. Am târât-o în spatele blocului, pe vale. Ne-am opintit s-o împingem. S-a rostogolit, a provocat o mică avalanșă de gunoaie și a ajuns câțiva metri mai jos. A rămas pradă muștelor. O vizitam uneori, o priveam de sus, ne strângeam nasurile să nu simțim mirosul de mortăciune. Se stafidea. Îi ieșeau viermi din ochi, din nas, din gură. Fusese deci golită de moarte, nu de viață. Moartea e umplutura unei bomboane cu lapte tăvălită în pudră de cacao.
Mai târziu, la opt ani, moartea mirosea a piele de om și a fitil ars, dar încă nu pot scrie despre asta.
Apoi a mirosit a clei și oase. Mă dusesem să-mi comand o pălărie, pălărierul topea clei, mirosea în tot pasagiul, în tot orașul. Am plecat cu convingerea că lucrurile rămân închegate prin moarte.
În cele din urmă mirosurile s-au risipit, fumul negru s-a rarefiat, gândurile s-au limpezit. Aseară, în timp ce ascultam o bucată înălțătoare de Händel (din suita mișcărilor compuse pentru a-l amuza pe rege în timpul plimbărilor pe Tamisa), am avut o senzație copleșitoare de moarte. Nu a fost ceva solemn, rece, umed, cu iz de tămâie, nici cald și moale precum cleiul topit, ci neutru, de-o banalitate care-mi sapă un gol în stomac.
Eram în mijlocul unei reverii, pe un barcaz lat și pântecos, cu punte din cherestea negeluită, un vaporaș improvizat. Orchestra se îngrămădea la pupa, publicul stătea pe bănci de lemn, apa clipocea lovind coca barcazului, muzica era desăvârșiță. O doamnă mi-a șoptit la ureche că, după concert, va fi executată. Vorbe fără patimă. Mi-am îngăduit să-i trăiesc acceptarea morții. Apoi decapitarea. A fost făre durere, ceva leșios, leșinos, o gâdilătură la lingurică, o excitație a nervului vag, o senzație vagă, un început de indispoziție sau dorință, oricum ceva care nu merită atâtea griji încât să strice frumusețe de audiție.
