Gândurile din timpul somnului sunt de o simplitate dezarmantă, despică precis aglomerări incerte de informații, ca firul de ață mămăliga. Vorbesc de gânduri, nu de vise.
Mă gândeam noaptea trecută la o poveste pe care am auzit-o acum ceva timp și pe care o credeam, dacă nu uitată, cel puțin aruncată într-un depozit prăfuit de informații pe care n-am să le folosesc niciodată. Era vorba despre o firmă, vreo douăzeci de oameni. Angajați plătiți prost, doar cât să-și poată reface forța de muncă, supuși unor predici periodice despre dificultățile întâmpinate de companie pe timp de criză. Băiatul patronului – student la Julliard. Angajații – prea săraci pentru a-și permite copii.
Mi-am amintit în somn de o carte frumoasă cu poze, de Hugo van Lawick și Jane Goodall, despre câinii sălbatici din Africa. În haitele de câini sălbatici se reproduce doar perechea dominantă. Haita se hrănește pe scară ierarhică, familia dominantă pe săturate, ceilalți pe apucate, indiferent de efortul depus de fiecare dintre membri în capturarea prăzii.
M-am trezit cu senzația că mintea îmi era o casă mare, cu ferestre deschise, care s-au luminat dintr-o dată. Se auzeau doar perdelele bătute de vânt, în dezordine, în afară.
