— Ați putea spune că sunt un om distant.
— Vai, cum puteți spune așa ceva?
— Ați putea… Nu din răutate sau vreun complex de superioritate, ci din timiditate. Nu mă simt în largul meu în apropierea necunoscuților. Nu intru în vorbă cu nimeni, mă crispez la cea mai mică atingere. Am fost așa de mic.
— …
— A existat totuși o zi în care am atins necunoscuți cu bucurie. Să fi avut 8-9 ani. Eram la Mamaia, în excursie cu școala. Am intrat într-o sală de jocuri mecanice. Am atins o mașină și m-a curentat. Eram desculț. Senzațiile erau memorabile, pardoseala din mozaic răcoroasă și lunecoasă, tabla cenușie a mașinilor cu asperități de coajă de portocală, curentul ca o zguduire ușoară, ca un clănțănit din dinți, o plăcere. Am pus mâna pe un coleg și l-am curentat. Am râs amândoi. M-am uitat roată în sală și am văzut necunoscuți care vânau cireșe ori banane, cu o concentrare specifică viciului sau cauzelor bune. Încântat și generos, am trecut pe la fiecare mașină și am curentat vânătorul de fructe. A fost tare frumos.
— Sunteți un psihopat.
— Jocurile-astea mecanice mi-au ocazionat încă o bucurie. Să fi avut 9-10 ani. Pe vremea aia mergeam la cinema, de două-trei ori pe săptămână, la matineu și de câte ori schimbau filmul. Primeam mulți bani de buzunar, 25 de lei pentru fiecare ieșire, familia încerca să mă oblojească cum putea după ce-mi pierdusem bunicul. Ieșeam de la film și mergeam la cofetărie sau librărie, îmi permiteam multe extravaganțe, dar mi le îngăduiam prea rar. Într-o zi s-a auzit c-au adus jocuri mecanice. Ne-am dus să vedem, o ceată întreagă de copii. Era o sală scundă, lângă GOSTAT, aerul era închis și cald, mirosea a hainele altora. Am prins o mașină liberă, am băgat 3 lei în slot și am tras de manetă. Am repetat. Când am tras a treia sau a patra oară, s-a auzit o melodie urmată armonios de o avalanșă de monede. Adulți și copii se uitau cu o expresie care împletea neîncrederea, invidia și un soi de apreciere amuzată. Până să mă dezmeticesc din triumf, un copil iute de mână a luat un pumn de monede din fantă și a zbughit-o. Am rămas consternat, atât din pricina gestului, cât și a faptului că nu se revolta nimeni. Am adunat restul monedelor și am plecat spre casă. Am înțeles atunci că țesătura socială se poate destrăma firesc și facil, printr-un gest inexplicabil, sub privirile nepăsătoare ale spectatorilor sociali. A fost tare frumos.
