Într-o zi luminoasă de mai, în 1999, eram în biblioteca Sorbonei. Citeam o carte de Maurice Croiset despre Lucian din Samosata. Stăteam în partea dreaptă a sălii, lângă încăperea fișierului și raftul colecției Guillaume Budé de la Belles Lettres (pe vremea aia raftul era pe mâna dreaptă). Cartea mă plictisea. Am pus-o ușurel deoparte și am scos din rucsac un caiet mare și roșu în care obișnuiam să scriu orice îmi trecea prin cap, fără vreun filtru, ca în vis — flux în care inconștientul avea acces imediat la stilou, cerneală și hârtie Clairefontaine.
Scriam repede, cu poftă și bucurie, cu o impudoare ce nu cunoscuse nici vina nici păcatul. Și, în toiul bucuriei ăsteia, am scris „calu' de dar nu se caută-n gură”. M-am oprit și-am început să râd ușor, cu speranța că nu-mi voi deranja vecinii de lectură. Apoi mai tare. Mă țineam de marginea mesei și îmi striveam hohotele. Încercam să mă gândesc la lucruri triste și serioase, la morga pozitivistă a lui Croiset, la morga lui Zola din Thérèse Raquin, dar, chiar în clipa în care mă convingeam că am ieșit cu onoarea intactă din accesul nepotrivit, îmi aminteam că calu' de dar nu se caută-n gură. Hohotele strivite se prefăceau în lacrimi, probabil eram roșu la față ca un călugăr peste care dăduse norocul să copieze dialogurile lui Lucian. Am pus capul pe masă, cu speranța că zgomotele vor fi înăbușite de păr — pe-atunci aveam o claie de bucle și ascultam Jimi Hendrix. La intervale scurte, când îmi aminteam că calu' de dar nu se caută-n gură, eram cutremurat de spasme.
Curând mi-a fost limpede că nu mă pot opri. Am ridicat capul și mi-am strâns bagajele. Eram înspăimântat să nu izbucnesc în niște hohote sănătoase și izbăvitoare, precum cele ale lui David Hume pe patul de moarte. Am reușit să predau cartea lui Croiset și să ies din bibliotecă, să ajung în curtea interioară. M-am așezat pe trepte, sub statuia lui Hugo, am scos o cărțulie din rucsac, m-am prefăcut că citesc un paragraf și m-am lăsat să râd în voie. Hohote potolite, de consolare.
Ridi, pagliaccio. Ridi