De vreo doi ani lucrez la un text mai lung. Bine, e mult spus că lucrez. Scriu foarte rar și puțin, cu precauție și teamă, am senzația că ating ușa încinsă a unei sobe. Povestea mă pune în fața unei părți detestabile din mine, pe care nu o pot (re)nega, personajul îmi repugnă și în același timp îmi umple pieptul de milă, îmi umezește ochii de duioșie. Textul ăsta „mă consumă”, ca să zic astfel. Un paragraf mă sleiește de puterea trăirilor pentru cel puțin o săptămână.
Acum câteva zile, când căutam un studiu despre arhitectura abatoarelor, am dat peste opera lui Francesco Salamone1. Salamone s-a născut în Italia și a trăit în Argentina. A construit primării, piețe publice, abatoare și porți monumentale de cimitire în sate sărace din pampas.
Taxonomic, Salomone construiește clădiri Art Deco cu accente futuriste.
Art Deco e mai mult decât un stil, este spiritul unei epoci materializat în clădiri albe, vehiculele aerodinamice, rochii cu paiete și linii lungi, mobilă elegantă, cercei simpli, vase cu gâtul lung, portrete de femei cu gâtul și mai lung. Cu un entuziasm molipsitor, arhitecți și desenatori se iau la întrecere în explorarea spațiului pe verticală și în născocirea de decorații cât mai geometrice, armonioase și discrete. Art Deco este expresia materială a fantasmei unui viitor în care tehnologia generează confort, iar estetica liniște sufletească. Atunci când cineva își construia o casă Art Deco, își mărturisea încrederea în viitor. Când altcineva construia un zgârie-nori (e.g. Palatul Telefoanelor sau clădirea Chrysler) afirma că el este cel care construiește viitorul. Când statul, în fine, așeza o instituție într-un palat Art Deco (e.g. Palatul Ministerului Justiției de pe Bulevard sau sediul Ministerului Industriei de pe Calea Victoriei) arăta că este modern, flexibil și cu încredere în viitor.
Viitorul este indeterminat. Asta e o consecință a limitelor cunoașterii noastre. Suntem tentați adesea, când vorbim despre viitor, să umplem golurile de cunoaștere cu speranță. Așa apar ideologiile. Și distopiile.
Futurismul italian a îmbrăcat hainele inocente ale unui curent artistic de avangardă, însă a fost, în fond, o ideologie cu vocație de a degenera în Metropolis al lui Fritz Lang. Partidul Futurist a fost aliatul fasciștilor lui Mussolini2. Futuriștii visau, ca și Mussolini, o Italie puternică, viguroasă, privind spre viitor.
Comanditarul lucrărilor lui Salamone a fost guvernatorul Manuel A. Fresco3, un admirator al lui Mussolini, care credea că fantasma progresului se poate realiza prin forța statului.
Superpozarea celor două discursuri despre viitor a fost creuzetul din care a ieșit opera lui Salomone. Clădirile sale subliniază axa verticală, în buna tradiție Art Deco, dar conțin și spații pline, grele, care frizează brutalismul. Clădirile publice cu turnuri înalte și baze masive arată un stat care își controlează teritoriul, care controlează viitorul națiunii. Un cimitir cu o poartă de-o masivitate sufocantă sugerează o religie strivitoare.
Salamone spunea un lucru important și grav locuitorilor săraci din pampas, că viitorul sună bine dacă se vor supune, dar mesajul era transmis într-un fel tulburător, ceea ce trebuie că va fi fost opera sufletului său straniu, chinuit sau doar pervers.
Între Salamone și Julius, personajul meu, există o asemănare de familie. Arhanghelul care străjuiește un cimitir decorat de Salamone seamănă izbitor cu arhanghelul care coboară în textul meu. Una din operele lui Salamone este decorul uneia dintre scenele poveștii mele. Cu ochii rotunzi de uimire, cu mintea năpădită de îngrijorare am găsit în Salamone ceva din mine. O bucată de suflet strâmb, tulburat sau doar pervers.
1 Salamone pe wikipedia
Aabatoarele construite de Salamone, cu reconstrucții 3D.
2 Detalii