Zeii m-au pedepsit pentru hybris și nu mi-au permis să ajung la vârsta la care te simți suficient de matur ca să ai copii. M-au hărăzit în schimb cu darul de a mă împrieteni cu pisicile. Pisicile mă ascultă ca orătăniile cerului pe proorocul Ilie. Mă ascultă, dar fac tot ce le taie capul.
— Hai să-ți citesc cartea lui Vlad, i-am zis motanului.
A închis ochii încet și s-a lipit de piciorul meu.
— Se numește Povești somnifere. Nu că tu ai avea nevoie de vreun îndemn la somn.
Am început să-i citesc. Din când în când își înfigea ghearele în genunchiul meu. Ținea ochii închiși, dar era evident că-și închipuie fabuloasele întâmplări de care-a avut parte Fluffy. După ce naratorul a părăsit ospățul lui Chițăilă și al prietenilor săi, motanul a căscat, s-a ridicat în capul oaselor și și-a făcut șira spinării seceră.
— Mi se pare de necrezut!
— Oamenii sunt mai creduli, i-am spus. Altminteri nu și-ar putea face prieteni. Există prietenii improbabile dar foarte puternice, afinități care nu se încurcă în ura de rasă ori dușmănii naturale. Iar Vlad spune asta foarte frumos.
— Aha, înțelese motanul. Da' io tot i-aș fi mâncat pe șoricei.
— Se prea poate, i-am spus râzând.
I-am citit apoi povestea Micșunicăi și a împăratului croitor. Își mișca mustățile din când în când și torcea. Pisicile găsesc o plăcere vinovată în a îngâna firele narative cu torsul lor.
— Io, dac-aș fi împărat, zise motanul, v-aș pune pe toți s-aveți blană.
— De ce? l-am întrebat întristat.
— C-așa e natural.
— Așa e naturalul tău, i-am răspuns. Dar n-ai fi deloc diferit de împăratul care îmbracă veverițele în salopete de lână. Și-apoi, n-ai mai putea să te bucuri de lucruri și ființe așa cum sunt ele. Ai vedea numai lucruri și ființe denaturate. Iar lucrurile și ființele care nu își găsesc propria natură se întristează.
— Păi ar trebui să facă precum Micșunica. Să se scuture și să se lepede de tot ce nu e natural pentru ele.
— Așa ar trebui, i-am spus zâmbind. Tu faci mereu asta. Ești firesc. Acum hai să-ți citesc povestea piticului și a casei umblătoare.
S-a făcut covrig, cu coada sub bărbie, și a închis ochii. Tresărea la auzul minunilor făcute de pitic și cred că-l invidia puțin. Jucăriile lui sunt proaste și ușor de prins. Altfel ar sta treaba cu niște mingiuțe însuflețite, care sa țipe îngrozite când le muști de ceafă.
— Povestea asta mă-ncântă foarte tare, zise motanul.
— Te cred. Ai remarcat, l-am întrebat, o poveste e ca un goblen. Dincolo de intriga vizibilă în culori, să zicem Răpirea Sabinelor din serai, este etamina, sau cum se cheamă pânza pe care e cusută imaginea. Poveștile se țes pe textura unei lumi implicite. Iar lumea subiacentă poveștilor lui Vlad este poetică, senină, puțin nostalgică. Piticul merge la o vecină bătrână să-i ducă o felie de tort, Ionică trăiește idealul vacanței la țară, doamna Bizdidel de la numărul 14 are o șoricară pe nume Fetița, prietenă cu Grivei și cu maidanezul Ciozvârtă, nenea Șepcălie se convertește la simpatie, Luminița e adorabilă…
— N-am remarcat, spuse motanul cu gândul la undițele lui neînsuflețite.
— E una din cele mai frumoase calități ale cărții, i-am spus. Le oferă copiilor și pisoilor imaginea unei lumi firești. Și într-un stil firesc, susurător.
— Da, spuse motanul căscând. Am să adorm.
— Îți citesc celelalte povești când te trezești, i-am promis.
Iar vouă, dragilor, vă spun că puteți găsi cartea lui Vlad în librării, dacă n-ați găsit-o deja.
Somn ușor.
