În copilărie aveam o comoară. O mașină teleghidată. De Tomaso Mangusta, mașina lui Bill din Kill Bill. Mergea cu baterii pătrate, de 4.5 volți. O scoteam rar din cutie. Încă și mai rar din casă. Drama comorilor este singurătatea. Stau închise în sipetele lor, depozitând niște valori care le sunt exterioare.
În copilărie, valoarea Mangustei era invidia celorlalți copii din cartier. Aveam ceva unic și prețios. La fel cum Alin avea o mașină cu pedale în care se putea deplasa, iar Cătălin avea o masă de biliard, cu ciupercă — pe care, dacă o doborai, ieșeai din joc.
Zilele trecute am ajuns în camera copilăriei. Am găsit mașina în cutia ei, pe bibliotecă. Am scos-o emoționat, am întors-o pe toate părțile, i-am deschis ușile și capota, i-am făcut poze. Mi-am dat seama că este în continuare o comoară (deci condamnată la singurătate în cutia ei), numai că valoarea i s-a schimbat dramatic, o prețuiesc pentru că e în stare să-mi amintească zile din copilărie, căldura soarelui, o dimineață fierbinte de august în care mă jucam cu Alin și Viorica, un lanț de furnici, mâncare din pământ, apă și frunze…
