În clasa a doua, în timpul unei ore de citire, a avut loc unul din cele câteva evenimente importante ale vieții mele: am crezut că o aud pe tovarășa învățătoare că tema pentru vacanța de iarnă ar consta în câte o dictare sau copiere pe zi. Am anunțat-o pe mama cu oarece neîncredere, să văd dacă îi pare la fel de monstruos. Nu îi părea. A urmat o vacanță nesfârșită, cu zăpadă mare, dictări din Povești nemuritoare, copieri din O mie și una de nopți. Îmi amintesc foarte viu căldura din casă, focul trosnind în sobă, penumbra, conul de lumină proiectat de verioza gri a bunicului, degetele contorsionate în jurul stiloului.
Când îmi dicta, mama se plimba prin cameră. Era înaltă, avea voce clară și intimidantă. Părea altcineva. Copierile erau mai lungi decât dictările. Uneori câteva pagini, cât o lăsa inima pe Șeherezada să povestească. Între carte și caietul pe care copiam se țesea un spațiu miraculos, o oază însorită în care Sinbad zbura călare pe pasărea roc, în care curgeau șuvoaie de nestemate despre care înțelegeam că sunt prețioase pentru unii. În vacanța aia am învățat să mă decuplez de la ambient și să mă pierd într-o poveste, am căpătat obișnuința scrisului de mână, am văzut că perseverența poate să îmblânzească lucrurile monstruoase. La sfârșitul vacanței aveam două caiete acoperite cu scris aproape citeț. Când le-a văzut, învățătoarea a făcut ochii mari și le-a luat să le corecteze.
PS Stiloul din imagine, un Hero chinezesc cu peniță de aur, datează din epoca acestei amintiri.