Anatomia melancoliei de Robert Burton este cartea cea mai frumoasă din câte s-au scris vreodată. Prezintă o minte întreagă desfășurată sistematic, disecată, expusă ca într-o lecție de anatomie. Oferă unul din cele bune leacuri pentru depresie — alături de sport și spânzul negru1. Bucură.
Anatomia melancoliei poate părea o lectură dificilă. În fond propune o avalanșă de citate, aluzii, enumerații nesfârșite, un flux al conștiinței care gâlgâie ca sângele agitat al maniei, care tună ca torenții asocierilor libere, &c. Autorul sare de la una la alta (fie că e vorba de limba engleză și latină, fie de referințe), iar șuvoiul gândurilor sale dă generos apă la moară ideii că ar fi greu de citit. Dacă lasă această impresie, înseamnă că nu e citită cum se cade.
Anatomia melancoliei se citește bolborosit, se scandează că o odă sau discurs antic. Frazele au ritm. Propozițiile nu sunt mai lungi decât un suflu. Bucățile în latină sunt niște clopoței melodioși, enumerațiile în rafală — înflorituri precum trilurile din muzica vremii, intertextul — prilej de mici explozii de bucurie pură (aici poate sunt părtinitor, ca istoric al medicinii antice).
Anatomia melancoliei este expresia cunoașterii și sensibilității timpului său. Suntem în epoca înserierilor, cunoașterea se acumulează linear, amănunt după amănunt după amănunt, până iese o figură, fie ea și monstruoasă, e.g. din mâinile lui Arcimboldo sau din mintea întortocheată a împăratului Rudolf al II-lea, posesorul unui tulburător cabinet de curiozități. Suntem într-o epocă a repetiției și diferenței, a temei și variațiunilor. Burton nu bate apa-n piuă ca un pisălog, ci adaugă și înflorește.
Anatomia melancoliei este cartea pe care o țin permanent la capul patului. Citesc din ea așa cum citeau oamenii din străvechime din Biblie, câte un verset ici, câte o pagină colo; apoi închid cartea, pun capul pe pernă și mă las să alunec într-o reverie asezonată cu vreun madrigal.
Contemplu de ceva vreme ideea de a traduce cartea asta. Acum două seri, în timp ce mă-ntristam că încă n-am găsit tonul sau măcar vocea traducerii, mi s-a arătat gândul că referirile la clasici ori moderni din text trebuie să fie mereu la prezent. „Spune Platon”, „zice Pliniu”, „scrie Scaliger”. Robert Burton nu era un simplu eremit, un Daniil Sihastrul oxonian, ci un domn care trăia într-un amfiteatru ticsit de cărturari și filosofi gureși, care se-mbulzeau la tribună, vorbeau unii peste alții, se citau, completau, contraziceau & gâlceveau.
Istoria literaturii este o lungă poveste despre nemurire. Ghilgameș pierde alga vieții veșnice, eroii homerici mor frumos și nu lasă în urmă decât nume asociate unor înjunghieri, incesturi & violuri, contemporanii noștri visează să-și dea statutul ontologic pe-o stază digitală, să-și descarce mintea în vreo mașină care va rămâne prăfuită și neștiută printre mii și mii de alte mașini. În acest peisaj dezolant, Robert Burton strălucește precum planeta Saturn, steaua norocoasă a melancoliei. Nemurirea autorului este un efect secundar al scopului cărții.
Năpăstuit de-o plenitudine de bilă neagră, Burton își dedică viața cartografierii cauzelor, simptomelor și curelor melancoliei (pe care noi o cunoaștem sub numele familiar de „depresie”). Are intuiția că scrisul nu e lipsit de virtuți terapeutice, nu în sensul în care pacienta bătrânului Breuer și a tânărului Freud vorbea de o talking cure, ci în acela al simplei distracții. Scriind, Burton uită de propria-i suferință. Se aruncă pe toboganul plăcerii de a scrie, se ține cu ambele mâini de pana de gâscă (bașca cei 32 de dinți și măseaua de minte), își pune mintea să-i aline sufletul. Om al veacului său, Burton găsește legături tainice între lucruri, care se influențează de la distanță (spooky action). Crede că astrele ne guvernează viețile, că alifia întinsă pe armă vindecă rana provocată de aceasta, unguentum armarium, că intoxicația cu cerneală neagră este o purgație a bilei negre. Când își termină cartea intră în panică și se apucă să o rescrie, cu adăugiri. Când termină a două ediție, o ia de la capăt.
Efectul secundar al acestei terapii este că Burton a spus tot ce credea demn de a fi spus. Și-a descărcat mintea într-o carte. Anatomia melancoliei este un om întreg din trecut, pe care-l poți trage de limbă. Când citesc cartea, am senzația prea vie că stau pe jos într-un cabinet de curiozități, pe un covor persian, lângă un fotoliu adânc — un cub de lemn scobit, acoperit cu piele. Beau brandy și urmăresc meandrele țesute pe covor. E cald, se aud lemne trosnind. În fotoliu stă un bătrân de care mă simt la fel de apropiat ca de bunicul meu. Are o tichie nostimă, vișinie, cu moț. Îmi povestește liniștit și monoton despre magneți, smaraldele din colonii, Galen. Mă simt bine. Protejat. Poveștile te țin departe de viață, în siguranță.
Lectura cărții lui Burton e ceva la fel de intim ca poveștile bunicului despre Macedonia natală. A traduce cartea înseamnă să părăsesc intimitatea asta. Și e peste puterile mele, cel puțin acum.
1Spânzul este otrăvitor și nici nu cred că vindecă depresia, l-am amintit doar din motive stilistice și pentru că anticii credeau că e bun pentru melancolie, la bază o boală provocată de acumularea de bilă neagră în pântece. Garantez însă pentru sport și cartea lui Robert Burton.
PS Iluminiștii nu i-au înțeles prea bine pe cărturarii secolelor XVI-XVII. Le disprețuiau aplecarea către particular fără să fi înțeles gradul de generalitate al operelor acestora. Anutius Foes înțelege omul mai bine decât enciclopediștii francezi, iar Democritus Junior mai bine decât oricine.
PPS Cartea se găsește liber pe Project Gutenberg Există o ediție nouă și foarte bună a lui Angus Gowland, scoasă în 2021 de Penguin Books, cu un aparat critic admirabil, pe care o recomand cu toată căldura.