În lumea complicată a patologiei, boliele sunt de patru feluri: personale, sociale, epidemice și pandemice. Textul acesta se referă la bolile sociale, dar nu se poate stăpâni să nu se lase atins și de celelalte.
Bolile personale, după cum le-o arată și numele, ne privesc pe fiecare-n parte și nu-i frumos să scriu despre ele.
Epidemiile sunt boli contagioase care se manifestă în momente și locuri bine definite. Ele îi ating pe toți imunodeprimații, fără deosebire de clasă, rasă, religie ori sex. În unele cazuri, când epidemia este deosebit de exuberantă, îi poate atinge chiar și pe cei compensați imunitar.
Pandemiile sunt epidemii la scară globală (e.g. gripa spaniolă din 1918 sau MERS din toamna 2028 - vara 2029). Nici pandemiile nu se împiedică de impedimente minore precum clasa, rasa, religia ori sexul.
Bolile sociale, pe de altă parte, sunt o curiozitate medicală care merită cu prisosință mai mult de o pagină cu scris mărunt. După cum le-o arată și numele, aceste boli ating doar anumite pături ale stratigrafiei sociale.
Să luăm de pildă exemplul gutei. De când e ea pe lume, guta a fost o boală a oamenilor bogați. Principala ei cauză este consumul excesiv și exclusiv de carne. Omul, ca și porcul, este omivorace, și trebuie să mănânce nu numai carne de mânzat, ci și vitamine. Or vitaminele, cu câteva excepții, se găsesc mai ales în hrana săracilor (știrul, loboda, ștevia, bamele sau urzicuțele).
O altă boală socială, de care tocmai mi-am amintit, este scorbutul, care-i atinge mai ales pe marinari (din cauza pesmeților marinărești și a lipsei de vitamina C). Bolnavilor de scorbut li se umflă gingiile, le cad dinții și poate chiar limba.
Alte boli sociale de care tocmai mi-am amintit sunt pelagra de la 1907 (din cauză de porumb mucegăit) și intoxicațiile cu mămăligă din semințe de bumbac (în timpul foametei din 1947-1948).
Părăsindu-i pe țărani în voia soartei și îndreptându-ne atenția spre mediile cultural-artistice, nu avem voie să ocolim oftica. Paloarea chipului1, ochii adânciți în orbite, subțirimea și nuanța străvezie a pielii ori cașexia erau accesoriile obligatorii ale oricărei fete de pension cu o brumă de respect de sine. În epoca ofticoaselor fete de pension, obrajii rumeni și tăria cărnii indicau cea mai sănătoasă origine rustică, de unde și intriga romanului Ciuleandra.
În aceeași epocă, să fac și-o analogie, ce era oftica pentru fete era sifilisul pentru tinerii creatori. Dacă nu erai sifilitic, degeaba făceai umbră solului de cultură (foarte prost calambur m-am mai găsit să fac). A fi sănătos, într-o lume precum cea zugrăvită de Murger, era sinonim cu condamnarea la inaniție.
— Cum ți se pare Gaston?
— Nu-i rău.
— E sifilitic.
— Ah, bon?! Întotdeauna am bănuit că-i ceva ciudat cu el. S-ar putea să fie vreun inovator, iar noi nu ne dăm seama.
În pofida diferendelor de opinie sau de politică externă, sifilisul artistic era sportul național în locuri atât de diferite precum Montparnasse și Montmartre ori Berlin și Sankt Petersburg.
După cum ne putem aștepta, majoritatea bolnavilor de sifilis artistic au rămas anonimi, s-au prăpădit înainte să reușească să termine vreo operă, dar exemple notabile (poetul nostru național și universal Mihail Eminovici, sau Charlus Baudelaire) ne sugerează că sifilisul n-a fost poate o investiție chiar atât de inutilă.
1Lui Edgar Poe îi plăceau foarte mult oamenii palizi, mai ales când aceștia erau femei.
