Mă gândeam mai an — de fapt vreo doi, în timpul unei hoinăreli prin cartier, c-au dispărut micii vagabonzi care pierdeau verile pe străzi, prin parcuri, pe lângă magazine.
Pe timpul Marii Crize oamenii aceștia erau peste tot, care sprijinind câte un zid în Chicago, care stând ciorchine și citind Adevărul ori Dimineața în „rondul șomerilor” din Cișmigiu, care străbătând Franța pe bicicletă. Oameni sărmani, care nu mai aveau de pierdut decât vremea. Hoinăreau fără țintă, ca niște pisoi plictisiți în căutare de stimuli.
Copiii acestor oameni au fost beatnicii (sau, după caz, activiștii de partid), la fel de neliniștiți, incapabili să accepte să stea în pătrățica lor, între niște coordonate GPS precise.
Apoi lucrurile s-au liniștit. Economia duduia și fumega precum o sobă bine căptușită cu lemne, vremea se pierdea în cadru organizat, la serviciu, iar vagabondajul a decăzut în bagabonțeală și turism internațional. Hoinarii s-au stins de plictiseală, iar arta conversației a fost uitată.
A rămas doar o stânjeneală inexplicabilă, pe care o contemplu uneori când aștept pe cineva în fața unui Mega dimpreună cu alți câțiva vagabonzi amatori. Stăm țepeni sau ne plimbăm fără rost într-un cerc ori labirint micuț (să nu-i deranjăm pe ceilalți), ne evităm privirile și nu vorbim niciodată. Tresărim când se deschide ușa. Ne pregătim un mic discurs de întâmpinare a persoanei pe care-o așteptăm — io, aseară, am pregătit o versiune mai rudimentară a acestui text. După ce îl livrăm, ne simțim ușurați și puțin noastalgici.
