Treceam aseară pe lângă spitalul Floreasca și am văzut un tânăr care înmâna o sacoșă cu mâncare unei infirmiere. Abia în clipa aia mi-am dat seama că spitalul e în carantină. Am simțit câțiva fiori reci și-un val de amintiri.
În spital, timpul trece greu. Evenimentele se înșiră ca niște mărgele rare pe-o ață.
- La miezul nopții apare o asistentă să întrebe dacă totul e în regulă.
- Pe la 2 cineva tușește.
- La 2:30 altcineva începe să geamă și cere un calmant.
- La 3 vine o infirmieră.
- La 5 apare asistenta din garda de noapte, trebuie să ia sânge pentru analize.
- La 6 holul se animă, se schimbă garda; simți miros de cafea, afli cum e vremea afară.
- La 7, două infirmiere mătură și spală pe jos. Apoi vine masa. Spui că nu vrei nimic. Apar medicii. Își văd pacienții înainte de vizită.
- Pe la 8:30 începe vizita. Observi ierarhia și dinamica corpului medical, alianțe, afinități, dușmănii.
- În zilele interesante, ești dus pe scaunul cu rotile la raze. Vezi oameni îmbrăcați în haine de stradă care te privesc cu o curiozitate reținută sau compasiune. Îți amintești că lumea e mai largă. Apoi ești readus în patul tău. Îți ia vreo jumătate de oră să-ți revii.
- Treptat, agitația se stinge, pe la 10 primești un calmant, citești, picotești, aștepți. Orele trec greu. Spre 3 devii nerăbdător.
- La 3 începe partea cea mai importantă a zilei, vizita aparținătorilor. Ai sentimentul că aparții cuiva, că nu ești singur pe lumea cât cadrul de fier al patului. Întâi apare mama, cu prea multă mâncare, haine de schimb și, în zilele fericite în care durerile sunt suportabile, cu un termos plin cu cafea. Conversație e lentă și caldă ca apele râului Meandros, ca o după-masă lungă de vară. Îți regăsești umanitatea la care ai renunțat în timpul diferitelor proceduri. Spre seară apar prieteni. Te lași remontat sau enervat, le-asculți poveștile sau problemele, știi că le aparții și lor, și lumii din care vin.
- Pe la 8 aparținătorii pleacă. Serile sunt nesfârșite, îți aparții doar ție, îți revezi trecutul, îți revizuiești alegerile, te pregătești pentru operația de mâine și poate pentru viața de după externare (care nu mai e o posibilitate intimă, ci una conceptuală). Primești un nou calmant, te străduiești să adormi, plutești la suprafața somnului, te trezești din nimic, îți revezi trecutul, îți revizuiești alegerile, adormi din nou.
- Pe la 2 tușește cineva.
- La 2:30 altcineva începe să geamă și cere un calmant...
Vederea unui tânăr care înmâna o sacoșă cu mâncare unei infirmiere mi-a arătat o zi din care vizita aparținătorilor fusese decupată curat, cu bisturiul, o zi spartă de o halcă de singurătate, în care uiți că aparții cuiva, că ai făcut parte parte dintr-o lume.