În ultimii ani am ajuns să formulez „teoria loazelor”, în încercarea de a-mi explica starea instituțiilor publice.
Loazele sunt vrejuri de plante agățătoare. Se prind bine de lucrurile pe care le năpădesc. Se întind. Loazele pot fi decorative. Iedera ce acoperă o casă o învăluie într-un mister romantic și o răcorește. Peretele, în schimb, se sufocă, se macină, ajunge praf și pulbere.
Loaze sunt și elevii chiulangii și neserioși. Loazele lui Caragiale, măgarii pedagogului de școală nouă, domni Goe eșuați în vreun oficiu, mâncând leafa ori sinecura de la stat.
Au fost mereu loaze în birouri, așa cum fiecare gospodărie de la țară își are bolta de viță-de-vie. Funcționari inofensivi, care nu ajutau cu ceva și nici nu stricau, nepoții, favoriții, amantele sau locotenenții vreunui om cu funcție mai mare, băieți simpatici și fete agreabile, de care era însă bine să te ferești. Au existat loaze pe vremea lui Caragiale. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, ceva mai periculoase. Pe vremea lui Ceaușescu, când partidul și instituțiile statului trăiau într-o simbioză mortiferă.
Apoi au venit anii '90, cu pluripartidismul și sărăcia lucie, cu buticurile cu marfă din Turcia și sucurile tec. Cu șomaj și precaritate. În anii '90, slujba la stat era mai râvnită decât un loc de veci la Bellu. O parte din vechii angajați au ajuns șomeri. Birourile s-au umplut de loaze.
Mai târziu s-a schimbat guvernul. Au apărut alte loaze, alături de cele vechi. Și iar. Pe măsură ce rotativa guvernamentală se învârtea în gol, forța centrifugă a dus la eliminarea persoanelor fără spate și acumularea de loaze fără șira spinării în toate instituțiile statului, în toate direcțiile de sănătate, de pensii, de achiziții publice de steaguri. Loaze simpatice și obediente, disociate de acțiunile lor, fără afecte sau competențe. Mai mult încă, prin simpla virtute a eternizării în post, loazele anilor '90 au căpătat dreptul de a lua decizii care ne privesc pe toți.
Astăzi, statul funcționează din pură inerție, sufocat de loaze și igrasie, așteptând să se dezintegreze într-un nor de praf și pulbere. Adevărata apocalipsă zombi.
O vreme am crezut că zidul năpădit de loaze se va prăbuși în timpul cutremurului pe care-l așteptăm temători. Mă gândeam că va fi un #colectiv mare cât o țară întreagă. Ne-a fost însă dat să vedem o prăbușire cu încetinitorul, care ne dă timp să sperăm, să ne înfuriem lângă zidul năpădit de iederă.