Un castor și o covidră
La o margine de lac
S-au luat într-o zi la sfadă
Între ei și c-un brotac.
— Tai copaci, a spus covidra
Către castor cu dispreț,
Iară tu (către brotac),
Ești prea mare iubăreț.
— Însă tu, a zis brotacul,
Sperii peștii pe-nserat,
N-am văzut așa covidră
De când mama m-a ouat.
— Ia lăsați-mă în pace,
A spus brebul enervat,
Toată ziua tranca-tranca,
Flecăriți neîncetat.
Mai bine ați pune gura
Să mă ajutați,
Tăiem pomi, facem baraje
Să nu fim vânați.
— Tu să faci, a zis covidra
Pe-un ton îmbufnat,
Mie dați-mi peștișori,
Bătrâni și bolnavi la pat.
— Sunteți prea mari nătăfleți,
A zis brotăcelul,
De vânați vom fi vânați,
Dar cu ușurelul.
Și-au strigat în gura mare
Pân' la asfințit…
O făceau ei și acuma
De n-ar fi murit.
Morala:
Oamenii sunt precum animalele semi-acvatice.
