Acum vreo două seri, în Piața Universității, am auzit o doamnă răstindu-se la lume. Spunea ce facultăți a făcut (le înșira pe cele din clădirea Universității și adăuga Arhitectura). Discursul era livrat cu patos și amintea de monoloagele din filmele românești ale anilor 80. În spatele discursul nu se găsea niciun sentiment. Era frumos și îngrozitor de trist. După o vreme, doama s-a pus pe înjurat. Erau înjurăturile altcuiva, rostite corect, cu patimă și fără afect. Contemplația mi-a fost întreruptă de un june care îi explica la telefon unei fete că sufletul trăiește în a cincea dimensiune, iar trupul în cele patru deja cartografiate. Am avut intuiția că îi explica de ce a înșelat-o.
